Din ce în ce mai multe semne sunt date nouă pentru a înţelegem că nu suntem singuri. „Nu suntem singuri” – în sensul că există cineva care ne dă „teme pentru acasă”. Această lipsă de singurătate este întreţinută, după spusele unui ales al poporului, de iminenta lovitură de stat, pe care procurorii DNA tot încearcă să o dea, de parcă condamnarea la moarte pe scaunul electric ar putea fi substituită de un reşou electric.
Sebastian Ghiţă, cel care l-a trădat iniţial pe premierul-prieten Victor Ponta, vine astăzi şi strigă din uşa DNA că procurorii i-au cerut să-l convingă pe Victor Ponta să-şi dea demisia din funcţia de prim ministru, dacă vrea să scape de acuzaţiile ce i se aduc.
Mai mult, lui Sebastian Ghiţă, deputat în Parlamentul României, i s-a interzis să intre în Parlament, de către procurorii DNA (sic!). Nu ştiu dacă noile legi le dau dreptul acestora să interzică unui ales al poporului să-şi exercite prerogativele de deputat, chiar dacă, tot în faţa legii, ei sunt consideraţi nevinovaţi până la o decizie finală a instanţei de judecată.
Iată cum, o simplă măsură preventivă, aceea de control judiciar, (luată de judecător faţă de un cetăţean asupra căruia planează suspiciuni rezonabile de corupţie, suspiciuni care nu au fost încă dovedite), le oferă procurorilor ciudata posibilitate de a-i interzice alesului să meargă la serviciu, în Parlamentul României, acolo unde a fost trimis de electorat, prin cel mai puternic instrument al democraţiei, cel care dictează, mai presus de orice decizie a unei instituţii a statului de drept. Votul cetăţeanului este cel care decide cine ajunge la putere, indiferent de ce interese se joacă pe scena politică a ţării.
Astăzi DNA (dacă ceea ce spune Sebastian Ghiţă este adevărat) încearcă să schimbe ordinea firească a regimului democrat, invocând un surplus de putere care, iată, îi permite să imixtioneze una dintre cele trei puteri ale statului de drept, considerată a fi puterea supremă a statului, puterea legislativă, rezultată în urma pronunţării poporului prin vot.
Dacă înainte de Traian Băsescu exista o nefirească realitate, mai mult invocată decât demonstrată, aceea a politizării puterii judecătoreşti, astăzi se constată, după un deceniu de băsestificare a Justiţiei, că statul de drept a căzut în cealaltă extremă, afirmată şi însuşită de artizanul acestui major dezechilibru (Traian Băsescu), aceea prin care politicanul este vânat şi timorat de procuror. Imixtiunile procurorilor pe scena politică a ţării, cu intenţia vădită de a intimida şi de a schimba decizia politică, prin tot felul de decizii de genul acestei interdicţii, pusă pe seama intereselor pe care dosarul aflat în anchetă le solicită, sunt de fapt încălcări grave ale principiilor fundamentale ale democraţiei.
Asistăm pasivi la astfel de atacuri grobiene, motivate de articolul de lege care le permite unora astfel de comportamente, fără ca politicianul, cel care face legea în statul de drept, să poată reacţiona, să poată declanşa mecanismele de protecţie nu ale independenţei celor trei puteri, ci mai ales protecţia democraţiei ca regim politic, dictat şi susţinut de votul popular. Dacă dorim să avem în locul unui regim democrat un regim dictatorial al procurorilor, atunci poporul trebuie să fie chemat să se pronunţe prin vot, pentru ca, mai apoi, „procurorii să-şi facă de cap”, să urmărească interesele, Liviei Stanciu sau cele ale Laurei Codruţa Kovesi, fără al uita pe Florian Coldea ot SRI. România se află în mare pericol, dar nu pentru că Sebastian Ghiţă nu vrea să-şi roage prietenul să-şi dea demisia, ca şi cum, o astfel de rugăminte ar fi decisivă pentru a scăpa efectiv de actualul prim ministru.
Suntem mult prea puerili, mult prea banali, mult prea lipsiţi de verticalitate pentru a ne gândi că noi suntem buricul lumii. Când spun „noi” mă refer la cei care îşi permit să comploteze mizerabil asupra intereselor legitime ale statului de drept.
Deja armele sunt date pe faţă. Klaus Iohannes nu este altceva decât un cetăţean român venit din începuturi din stirpea germană. Demonstrează că are aceleaşi reflexe, comportamente şi ambiţii de român sadea. Nimicnicia începe să-l scoată la suprafaţă, să prezinte ţării adevăratul său chip. Se pare că tăcerea dintre cuvinte, silabisirea nu a cuvintelor ci a ideilor, ascunde de fapt nevolnicia celor care sunt îmbătaţi de putere mai mult decât ar reuşi să o facă cinci litri de palincă date peste cap, dintr-o răsuflare. Şi, ce răsuflare!