CE SE POATE FACE

Adi Cristi

Se pare că tot timpul am trăit în nedreptate, noi ca specie umană. Uneori am conștientizat acest lucru și am făcut tot ceea ce este posibil pentru a evita durerea și suferința, alteori am ignorat strigătul aproapelui, îndepărtându-ne de el la distanțe comune singurătății.

Am încercat să construim mai apoi o lume a „dreptății, egalității și fraternității”, dar tot noi am fost aceea care nu am ezitat să o ”îmbunătățim” cu privilegii greu de refuzat, greu de atins de către cei care nu mai încăpeau în jurul deciziei. Astăzi, ca un reflex de conservare, din statisticile ocupaționale, rezultă că suntem o țară de directori, ce depășesc cu mult pe lucrătorii în comerț, pe cei din serviciul public, așezați în ordinea ponderii ocupațiilor în viața reală a timpului prezent. Muncitorii ”din fabrici și uzine” au dispărut aproape în totalitate, ca ”forța conducătoare”, care a construit societatea bazată pe acest principiu teoretic al egalității și fraternității, regim politic ce s-a dovedit a fi falimentar, chiar și în ceea ce privește sloganul său, ce invoca gălăgios ”grija părintească a partidului față de toți oamenii muncii, de la sate și de la orașe”.

În noul regim democrat, creat după decembrie 1989, s-a încercat să se afle drumul cel bun, drumul încercat deja de occidentali și care a reușit să identifice o lume a speranței, o lume a valorilor, o lume în care competiția impune acel sistem axiologic de care este legat progresul și prosperitatea, alte teze pe care comuniștii doar le-au enunțat, fără ca să le atingă la nivelul relației cu cetățeanul. Am avut o țară frumoasă, plină de ”mărețe realizări”, dar lipsită de bucuria și fericirea celor care au construit-o. Am fost sclavi în propriile noastre vremuri, lipsiți de drepturile elementare ale cetățeanului, doar pentru ca regimul dictatorial să nu fie confruntat cu mișcări sociale, cu majore revolte și răsturnări de situații, de fapt să nu fie confruntat cu personalitatea fiecărui cetățean, lăsat liber să-și trăiască viața așa cum crede el de cuviință.

Regimurile dictatoriale, în momentul distrugerii lor, spulberării lor (prin revoltă populară sau chiar prin revoluție) au demonstrat că sunt dependente de gradul de civilizație în care acestea s-au dezvoltat. altfel s-au comportat țăriledin estul Europei și altfel cele din Africa de Nord și Orinetul Mijlociu.

Ultimii au ales calea refugiului, a părăsirii pământului natal pentru o altfel de Civilizație, în care să se predea pentru a fi asimilați unui trai mult mai bun și mult mai decent, indiferent de ce sacrifici i se cer. Astel, acești dezrădăcinați, sunt în stare de a-și părăsi viața pe care au dus-o până acum, doar pentu a fi liberi, pentru a se bucura și ei de ceea ce alții nu numai că au demonstrat că au, dar i-au chemat nu o dată să li se alăture, pentrua construi împreună o lume mai bună a democrației.

Ceea ce nu a intuit Europa ca mod de reacție a fost această invazie de oameni ajunși la limita disperării, din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, care au năvălit pur și simplu cu tot cu familii spre granițele țărilor care au demonstrat că acolo se trăiește bine, că în Germania sau în Marea Britanie e șansa lor de a ieși din supraviețuire, din nevoi și suferință pentru a trăi în limitele a ceea ce propaganda le-a adus la cunoștință ca se poate trăi și altfel decât primitivismul în care au fost învățați să trăiască. Le-a fost luată rădăcina din gură, dându-li-se pătrățelul de ciocolată, după care se încearcă trimiterea lor din nou „la rădăcină”, în momentul în care Europa constată că a deschis Cutia Pandorei, că nu se va putea descurca cu această nouă presiune migraționistă, după aceea a țărilor estice. Dacă emigrarea din Est a avut pe fond același numitor comun al religiei și civilizației, ultimul val de emigranți, care se află acum la granița Europei,  vin dintr-o religie eșuată  în grave mutații de tip terorist, dar și dintr-un stil de viață rudimentar, greu de racordat la ritmul de manifestare la care a ajuns astăzi Occidentul.

Nu putem vorbi astăzi despre vinovății. Nici nu este productivă o astfel de abordare, atâta timp cât, indiferent de cât de deontologi vor să pară astăzi unii, pe fond se consumă dramele unor oameni nevinovați. Este ca și cum am fi indiferenți la naufragiații din imediata noastră apropiere.

Așa ceva nu se poate! Dar ce se poate? Ce se poate face în fond cu acești oameni? Dincolo de tâmpenia specifică mediului politic, aceea cu „înserierea”, este nevoie de o acțiune concertată,  un ajutor complex, pe care nefericiții să-l primească, pentru a trăi ca în Germania, de exemplu, la ei acasă. Să fie ajutați pe toate fronturile, umanitar, politic, militar, pentru ca acest vis să poată fi îndeplinit, după precedentele Serbia, Kosovo, Irak, Angola, țări „liniștite”, cu voie sau de nevoie,  predate mai apoi popoarelor lor, pentru a rămâne acasă, în tradiția și obiceiurile care le-au consacrat, adăugându-le culturii și civilizației mondiale.