THAT IS THE QUESTION

Adi Cristi

În ultimul timp tot încerc să evit scena politică a țării, atât de toxică, atât de instabilă și imprevizibilă. Vorbesc despre cu totul altceva, mă retrag în poezie, dorind să îți asigur, cititorule, o alternativă la ipocrizie, la acea lamentație pentru ales și orchestră. Avem deja un nou reflex condiționat, sub formă de protecție, care ne oprește să mai deschidem ușa la glasul mieros al lupului, care încearcă să imite capra, cântând gutural: ”Trei iezi cucuieți / ușa mamei descuieți!”

Indiferent de cât de mult m-aș strădui să te scot din miezul incandescent al aranjamentelor multicolore ale scenei politice românești, există încă acea forță greu de explicat, prin care, cu sau fără voia noastră, devenim victimele sigure ale jocurilor politicienilor, rămași să încheie socotelile, cu acea încrâncenare specifică eroilor. A acelor eroi, asemenea evreii din Odessa, decorați cu medalia eliberării, în momentul în care au părăsit orașul, plecând în Țara Sfântă. Acest gen de ironii, îngrămădite în spațiul Carpato-Dunărean, sub formă de ironia sorții, ne ține în ultimul sfert de secol în picioare, treji, gata în orice moment să ne așteptăm la răul cel mare sau, într-o desfășurare firească a realității, la un puțin mai rău decât ne-a fost. Așa cum rare sunt ocaziile în care ni se ieftinește gazul, benzina sau lumina, tot așa și speranța că vom avea o clasă politică care să ne reprezinte cu adevărat, pare a fi o iluzie tradițională la români, un fel de fantomă ce bântuie prin fiecare casă, de parcă și anglo-saxonii s-au născut în acest spațiu mioritic, nu numai Dracula.

Românii au umor mai mult decât noroc, așa cum hazul de necaz îi repune pe picioare, alimentându-i cu energii nebănuite. Umorul la români este sursa de energie pozitivă, destinderea care ne-a scos nu o dată din situațiile fără ieșire, chiar dacă s-au numit dictatura comunistă sau dictatura lui Traian Băsescu, este adevărat fiecare raportându-se la sisteme de referință diferite. În comunism, dictatura lui Ceaușescu era prezentată ca fiind ”Grija părintească a Partidului”, singura în măsură să ne asigure un viitor luminos (dacă nu nouă, atunci copiilor, copiilor noștri),  după 1990, în noul regim care se străduiește de 25 de ani să fie un regim democrat, dictatura lui Traian Băsescu a reușit să ofere independenței Justiției o pălărie mult prea mare pentru o putere egală cu celelalte două, în statul de drept (Legislativ, Executiv). Astfel, singur recunoaște și se laudă cu această ”măreață realizare”, că omul politic a ajuns să fie ținut cu călcâiul procurorului, apăsat pe aortă! Astăzi, Justiția are și această culoare de spaimă, de veche ”poliție politică”, care, cu sau fără voia ei sau a altora (unii spun cu voia SRI), poate fi lesne confundată cu amestecul grosolan în trebuirile celorlalte două puteri amintite mai sus. Un procuror poate, cu un minim de efort, să schimbe un prim ministru, să provoace alegeri locale la nivelul județului sau a municipiului, în care președintele de Consiliu Județean sau primarul din localitate este trimis în judecată. Ei bine, greșelile acestor oameni ai legii nu sunt sancționate de nimeni, ele trec neobservate printre rotițele și mecanismele nivelurilor de judecată. A greșit procurorul, a greșit judecătorul din prim instanță și cel din recurs, greșeala poate fi reparată de completul de judecată de la ICCJ, în cazul cel mai fericit, dar asta se poate întâmpla peste aproape cinci ani, timp în care inculpatul poate să facă și câteva luni de pușcărie (arest preventiv), terfelindu-și carierea politică, pierzând startul într-un nou ciclu electoral, poate fi practic pus la pământ, chiar dacă ultima instanță îl achită (sic!) Poate și de aceea există o suspiciune rezonabilă prin care judecătorii ultimei instanțe nu vor da achitare într-un proces în care sunt antrenate personalități publice, puternic mediatizate, mai ales că, în ultimii ani, se poartă o nedreaptă vânătoare de vrăjitoare, cu mâinile procurorilor DNA sau cu a celor de la DIICOT.  Se vede cu ochiul liber cum ”peste noapte” mai dispare un adversar al președintelui, de exemplu, chiar dacă pentru Klaus Iohannis foarte mulți sunt în stare să pună mâna în foc că nu ar fi el la baza unor astfel de decizii, pe care predecesorul său, Traian Băsescu, le consuma la micul dejun, la prânz, dar și la cină, fără ca să i se aplece, să-l ia cu greață de orice fel. Or, dacă acceptăm acest raționament, se strecoară printre noi întrebarea: Atunci cine apasă pe butoane? O astfel de întrebare vine să ne intimideze cum a reușit Hamlet să o facă, ținând craniul în mână, pentru a rosti, într-un echilibru perfect între viață și moarte (tot așa cum Surâsul Giocondei echilibra misterul smuls eternității): To be, or not to be, that is the question.

Mai este mult până departe, acolo unde tot încercăm să ajungem de când am aflat că lucrurile devin din ce în ce mai mici, pe măsură ce ne îndepărtăm de ele sau cu cât ele se îndepărtează mai mult de noi.

Iată că avem și această posibilitate de a alege. Ori problemele noastre ne părăsesc, ori noi le părăsim pe ele! That is the question ! Care pe care, cine pe cine?