24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Încetul cu încetul țara merge spre o firească normalitate. Am încercat de mai multe ori să definesc acest concept, în condițiile în care viața de zi cu zi își construia feed back-ul pe teritoriul anormalității. Am fost mult timp prizonierii spectacolului și mai puțin a gesturilor fundamentale de care să depindă destinul fiecăruia. Preferam spectaculosul în detrimentul conceptului de logică elementară, privind drumul nostru prin viață, în condițiile raportării faptelor noastre față de un sistem axiologic, obișnuindu-ne ca valoarea să fie aceea care să decidă rezultatele competiției. Era nevoie de un șoc eliberator, de o trezire din hipnoza puterii, în primul rând a celor care au ajuns, conjunctural, să o gestioneze în interiorul reflexului, deja tradițional în spațiul mioritic, ”cine împarte, parte-și face”.
Astfel, este de notorietate fluența apropierii de o altă vorbă, specifică nouă, ”mioriticilor”, ”Aceeași Mărie, cu altă pălărie”, reușind astfel să decriptăm deosebirile pe care le aduce în viața de zi cu zi alternanța la guvernare. Tot în acest registru nu putem ocoli remarca: ”Puterea corupe”, încercând astfel să găsim punctul T0, de la care să începem a ne raporta. Tot în această ecuație mai trebuie introdusă o variabilă, aceea privind atitudinea pe care o avem față de anumite axiome, induse în viața reală, fie prin intimidare, fie pur și simplu ca ”o recomandare” a celui care are acces la împărțirea fondurilor. El poate să decidă dacă albul este alb sau este negru, indiferent de culoarea pe care fiecare o poate distinge cu ochiul liber. Suprapunerea, până la identificare, a unei realități artificiale peste realitatea naturală a creat în România începutului de mileniu III cea mai mare confuzie, dar și cel mai rentabil instrument de a domina piața politică a țării de către cei care au stăpânit puterea, ”uitând” să o gestioneze în folosul tuturora.
Episodul din Parlamentul României, cu Elena Udrea în postura personajului principal, a fost pentru mulți observatori ai vieții publice din România un scurt-circuit sau o palm primită pe ceafă, cu intenția declarată de a acomoda îndemnul: ”Gata, treziți-vă!” cu normalitatea de a privi în față realitatea. Faptul că DNA nu mai poate, cel puțin pentru dosarul în cauză, să ceară judecătorului arestarea preventivă, nu ar trebui înțeleasă ca fiind ”o piedică pusă în calea justiției”, așa cum, timp de zece ani, ”echipa Elenei Udrea” s-a dat de ceasul morții, în România, dar mai ales pe la Bruxelles. Ironia sorții a făcut ca, de această dată, parlamentarii să aibă puterea de a separa apele. Organele de anchetă penală să-și facă treaba, să ancheteze aceste suspiciuni rezonabile și să întocmească rechizitoriul necesar trimiterii inculpatului în judecată, în timp ce inculpatul, cel care se bucură conform acelorași legi de prezumția de nevinovăție, până la o hotărâre definitivă a instanței de judecată, să aibă posibilitatea de a-și prezerva demnitatea și, mai ales, de a se bucura de toate drepturile și libertățile cetățenești, în conformitate cu spiritul statului democrat autentice. Într-o astfel de construcție politică nu are ce căuta, conjuncturile oneroase, interesele de grup, răzbunările, plătitul polițelor. Legea este valabilă pentru toți, inclusiv pentru cei îndrituiți să vegheze la respectarea ei.
Nu poți să aperi legea încălcând-o, așa cum nu poți să te consideri deasupra legii, doar pentru ”a scurta drumul” până la aflarea adevărului și la pedepsirea celor vinovați. Nici măcar acest artificiu al denunțurilor nu este reglementat în spiritul respectării drepturilor și libertăților cetățenești, atâta timp cât cel bănuit a fi produs o infracțiune este tratat încă din prima fază a anchetei, a reținerii ca fiind lipsit de dreptul de a se bucura de toate valorile prezumției de nevinovăție. Relația dintre procuror și învinuit este o relație de forță, în care procurorului i se permite mult mai mult decât i se permite învinuitului, dezechilibrând șansa unuia de a se apăra în fața vizibilelor abuzuri.
Elena Udrea nu mai poate fi arestată, așa cum nu au mai putut fi arestați nici Varujan Vosganian sau Dan Șova, de exemplu. Metodele staliniste încă mai fac parte din arsenalul anchetatorilor români, așa cum și poziționarea acestora în instanța de judecată încă mai ignoră șansele egale ale avocatului, ca parte apărătoare, față de procuror, ca parte acuzatoare. Procurorul de ședință încă mai stă pe aceeași linie cu judecătorul, reușind să inducă imaginea imparțialității celui care judecă într-o frăție declarată (”colegii săi procurori”) de Livia Stanciu, în calitatea sa de președinte al ICCJ.
Parlamentul României, prin votul de neacceptare a arestării unui parlamentar dă un semnal de alarmă, de trezire și mai ales de respectare a separării puterii statului. Nimeni nu-l încalecă pe celălalt, nimeni nu-l stăpânește pe celălalt.
