CEL MAI GROTESC SPECTACOL

Îmbulzeala de evenimente din aceste zile îţi poate sugera imaginea cu buluceala mustului la gura pâlniei, atunci când încerci să dai toamnei dreptul la cuvânt. Ieşirile intempestive ale preşedintelui Traian Băsescu, sub forma unei maşini de adunat frunzele din spaţiul politic sau gesturile spectaculoase din partea celor ce urmează a fi înghesuiţi în sălile de judecată, cum ar fi gestul lui Varujan Vosganian, de a demisiona din funcţia de ministru al Economiei, sau gestul vicepremierului Liviu Dragnea de a se face că plouă faţă de o posibilă reacţie de onoare, ce ar fi trebuit să fie provocată de aflarea veştii că procurorii DNA l-au trimis deja în judecată pentru fapte de corupţie, sunt amprentele vizibile ale realităţii în care suntem şi noi implicaţi.

Nimic din ceea ce se întâmplă astăzi pe scena politică a ţării nu mai miră pe nimeni, chiar dacă am fost cutremuraţi, şi la propriu dar şi la figurat, de această agitaţie de evenimente petrecute în aceeaşi zi de lucru.

Traian Băsescu nu vrea să denunţe pactul de neagresiune încheiat cu premierul Victor Ponta, semnalând o gogomănie mai mare decât toate gogonelele puse în această toamnă la murat. Vezi Doamne, această înţelegere între palate, ce are ca obiect de lucru folosirea unui limbaj urban şi abţinerea de la formele contondente de agresiune verbală, ar fi parte componentă a MCV-ului, ce ţine de monitorizarea Justiţiei din România, de către Comisia Europeană (sic!)

Traian Băsescu a încercat astfel să transfere o bună parte din imaginea sa acestui sacrificiu din categoria „îmi mai muşc o dată limba, înainte de a înjura, dar vreau să se ţină minte că eu îmi calc pe inimă, gândindu-mă la eventuala suferinţă a acestui popor”. El nu denunţă imediat pactul ci, iată, face o comisie paritară, între el şi premier, care să analizeze de ce s-a ajuns în această fundătură, ce a contat în denunţarea de facto a pactului, prin revenirea la aceleaşi comportament de mahala cu înjurături „ca la uşa cortului”, ce nu mai fac distincţie între conducătorii statului şi birjarii de cartier. În ieşirea sa, Traian Băsescu a încercat să dea răspunsuri la toate acuzaţiile pe care mass media le-a inventariat de-a lungul celor nouă ani de prezidenţiat. Preşedintele jucător al României s-a jurat asemenea lui Grivei („el se jură că nu fură / dar l-am prins cu ou-n gură”), atunci când a trebuit să comenteze realitatea „preşedintele asmute procurorii DNA împotriva celor care-i sunt incomozi”. I-a invitat astfel la scenă deschisă pe eventualii procurori care să recunoască faptul că el, Traian Băsescu, i-a sunat pentru a le da indicaţii preţioase într-un dosar în care au fost citaţi adversarii săi politici. Nici nu era nevoie de astfel de telefoane când, în direct, acelaşi preşedinte, care se jură că nu a mâncat usturoi şi că nici gura nu-i miroase, ne-a oferit o nouă probă a verităţii, de această dată care poate fi folosită în acuzarea preşedintelui de influenţare a justiţiei. După ce s-a tot vânturat prin faţa presei cu această invitaţie telefonistă, preşedintele şi-a adus aminte de privatizarea CFR Marfă, moment în care a atras atenţia că aceasta cu siguranţă că nu va scăpa procurorilor DNA, care mai devreme sau mai târziu o vor ancheta (sic!).

Ce mai este nevoie de vreun telefon, când comunicarea sa cu procurorii se face în mod direct prin televizor? Să ne amintim „coincidenţa” „Nu ştiu dacă e bine, domnule chestor…” Şi, a doua zi de la episodul din faţa garajului, chestorul Manoloiu este invitat la DNA, pentru ca mai apoi să fie trimis în judecată.

Acesta este Traian Băsescu, aceştia suntem noi, spectatorii la cel mai grotesc spectacol de „ba pe-a mă-tii” din istoria poporului român.