Privatizarea CFR Marfă continuă să deţină pagina întâi a mass media, chiar dacă patronul GFR iese la rampă şi explică opiniei publice că vinovat de acest eşec al privatizării nu este firma sa, ci statul, în speţă vânzătorul, Ministerul Transporturilor.
De fapt, această ratare a unei alte privatizări, gestionată de guvernarea USL (după OLTCHIM), trebuie căutată şi în atitudinea de la Cotroceni faţă de această privatizare, descoperită a fi, pe ultimii metri, strategică şi cu un participant desemnat a fi învingător, „fără bani suficienţi” – pentru a plăti ceea ce a cumpărat, după cum nu ezita să ne informeze Traian Băsescu, alimentat cu aceste veşti proaste de către servicii, cum lăsa el să se înţeleagă. Aceste „veşti băsesciene” au reuşit să provoace timorare în jurul acestei afaceri, timorare care au spus, în cele din urmă, „la loc comanda”, atât din partea guvernamentală, cât şi din partea conducerii GFR.
S-a instituit o încordare de genul ”lasă Nebunul, că vezi ce se întâmplă ori de câte ori acesta îşi asmute procurorii asupra celui pe care i s-a pus pata!”
Privatizarea aceasta trebuie să nu se termine aici, dacă dorim cu adevărat să fim ceea ce ne place nouă să credem că suntem. Este de datoria noastră, a mass media, să spălăm rufele murdare de la Cotroceni, dar şi pe cele din Palatul Victoria.
Să cercetăm şi să concluzionăm de ce GFR nu a reuşit să atingă aceleaşi performanţe, pe care firma sa le-a obţinut în exteriorul graniţelor ţării, în privatizări similare, cum a fost privatizarea de succes din Croaţia.
Noi, românii, de fapt şleahta de profitori de succes a unor astfel de privatizări, nu ezităm „să ne dăm cu stându-n dreptul”, mizând în continuare pe mitul caprei vecinului. De ce să aibă GFR şansa de a redresa CFR Marfă, pe banii şi pe priceperea firmei private, pierzându-se în acelaşi timp toate comisioanele şi banii aruncaţi în groapa comună a administrării unei firme din patrimoniul statului?
Faptul că GFR îşi va primi garanţia de privatizare înapoi, (10 milioane de euro, precum şi îi vor fi deblocaţi alţi 20 milioane de euro) e semn că Ministerul Transporturilor a considerat că firma, care a câştigat licitaţia, nu a greşit cu nimic în parcursul acestui proces, chiar dacă Ramona Mănescu, ministrul Transporturilor, a anulat tranzacţia, fără a nominaliza viciul de formă sau de fond ce a dus la acest deznodământ neaşteptat.
Nu trebuie să ignorăm faptul că Ministerul Transporturilor era pregătit să promoveze un act normativ prin care era prelungit termenul de privatizare, amânare la care s-a renunţat după atacurile violente ale preşedintelui jucător, care nu a ezitat să-i ameninţe pe toţi cu o nouă rundă de anchete la DNA.
Se pare că, vânzarea CFR Marfă s-a făcut prea repede sau prea târziu, funcţie de cine citeşte calendarul privatizării. Prea repede pentru cei prinşi în ofsaid, a se citi cei care şi-au pierdut afacerile şi influenţele în cauză, prea târziu pentru strategia FMI şi a Comisiei Europene de a limita pierderile, de a astupa aceste găuri negre ale economiei, prin scoaterea lor la vânzare, în nişte condiţii greu de refuzat, aşa cum s-a întâmplat cu societăţile ROMTELECOM, SIDEX, BCR, PETROM s.a.m.d.
Oricum, nu putem să nu sesizăm că „afacerea CFR Marfă” nu are cum să fie considerată nici un răsunător eşec şi nici măcar o privatizare de succes. Cu siguranţă că mass media va fi din nou vinovată pentru dezvăluirile care vor urma şi care vor arăta traseul real al banilor negri pe care Gruia Stoica, patronul GFR, ar fi trebuit să-i plătească să aibă şansa de „a merge mai departe”. Ceva a intervenit pe traseu pentru ca, de această dată, iţele riscă să fie încurcate chiar în momentul în care ar fi trebuit ca părţile să se întâlnească într-o strângere de mână, semnificând înţelegere şi mulţumire. Prin apropiere se aude un zăngănit de cătuşe, căci pentru sunetul de clopoţei… Este încă prea devreme să primim urătorii. Poate să fie vorba de urlătorii vremurilor!