EU TE-AM FĂCUT, EU TE OMOR!

Adi Cristi

De opt săptămâni „Roşia Montană” a intrat în peisajul diurn al Capitalei şi nu numai. Orice piaţă publică mai importantă a ţării are un sector rezervat protestatarilor, dar şi adepţilor faţă de proiectul Roşia Montană Gold Corporation,de exemplu. Societatea românească a fost astfel fracturată, provocându-se o schismă între cei care vor să apere viitorul ţării şi cei care vor să trăiască astăzi şi mâine mai bine. În joc ajunge să fie grija noastră faţă de generaţiile care ne vor urma, cărora ne ambiţionăm să le lăsăm o ţară curată, dintre aceştia făcând parte şi copii, nepoţii dar şi strănepoţii noştri, asumându-ne riscul de a ne numi în continuare „o generaţie de sacrificiu”, şi ceilalţi care s-au săturat de atâta sacrificiu, considerând că este timpul să mai trăiască şi ei, ţinând cont că, de fapt, au o singură viaţă.

Impactul din pieţele publice, dintre protestatari şi guvernaţi aduce în discuţie această dilemă existenţială în termeni mult mai pragmatici, mult mai ancoraţi în viaţa de zi cu zi. Protestatarii nu vor ca „Natura să fie otrăvită”, în timp ce partizanii proiectului sunt de acord cu investiţia, pentru că „aceasta le aduce, lor şi familiilor lor din zona Roşia Montan, locuri de muncă, bani în casă, oportunitatea de a muncii” şi de a nu cerşi, de a nu aştepta de la stat câte un ajutor social, pentru a reuşi să se mai descurce o lună, poate două, după care, din nou drama celor care nu-şi găsesc de lucru, într-o zonă a ţării frumoasă, dar uitată de investitori şi chiar de Dumnezeu.

Există o dramă profundă în ambele situaţii, în ambele poziţii în care socialul are o influenţă devastatoare asupra pasului înainte. În democraţie, ştiinţele sociale devin la fel de importante, dacă nu chiar mult mai importante, decât ştiinţele naturii sau cele medicale, de exemplu. Comportamentul omului, în condiţiile plasării sale într-un cadru social specific, iese de sub simpla observaţie a psihologului, necesitând o corelare precisă între ceea ce dă individul societăţii şi ceea ce îi oferă societatea lui. Schimbul acesta nu este niciodată egal, atâta timp cât, individul tot timpul crede că el oferă mult mai mult decât primeşte în schimb,  apărând prima mare restanţă a societăţii faţă de el.

O altă datorie a statului faţă de el, contribuabil, este şi constatarea acestuia referitoare la lipsa de obligaţii a statului faţă de cetăţean, pornind chiar de la datoriile cetăţeanului faţă de stat şi datoriile statului faţă de cetăţean. Dacă în prima relaţie cetăţeanul este imediat sancţionat, pentru eventualele sale restanţe, în a doua relaţie statul nu răspunde cu nimic faţă de restanţele sale faţă de cetăţean. Nu există încă o jurisprudenţă în acest domeniu şi nici o autoritate a lucrului judecat, prin care cetăţeanul câştigă cu aceeaşi uşurinţă cu care statul îi ia banii acestuia, dacă se constată că îi este dator.

Acest comportament dezechilibrat provoacă acea neîncredere a individului faţă de această noţiune abstractă pe care politicienii o duc în derizoriu atunci când încearcă să iasă din încercuirea ambiguităţi în care se scufundă când încearcă să definească statul cu explicaţia:  „Statul suntem noi!” Care noi? Noi datornicii sau noi creditorii?

Poate şi de aceea clasa politică este confundată cu clasa responsabilă pentru tot ceea ce se întâmplă rău în această ţară, implicit pentru tot ce se întâmplă rău cu fiecare cetăţean în parte. Astfel, obligaţiile conducătorilor devin totale, ele trebuind să rezolve toate nevoile celor care le revendică pe traseul „te-am ales, eşti obligat să-mi dai şi aia şi aia şi cealaltă, dar şi satisfacţie, pentru că „eu te-am ales şi eu s-ar putea să nu te mai alege a doua oară”!, după aceeaşi motivaţie educativă „eu te-am făcut, eu te omor”!

Adi Cristi