24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Surprinzător sau nu, Adrian Năstase din nou la închisoare! Un început de an, 2014, în forţă, cu o serie de condamnări spectaculoase la închisoare cu executare a oamenilor politici ale căror procese au început în anul 2006. Fără o motivare a sentinţelor de condamnare nu putem comenta dacă acest procese au fost, într-adevăr, politice sau dacă putem răsufla liniştiţi gândind că, iată, şi în România, Justiţia a început să-şi facă treaba, fără a mai ţine cont de unul sau de celălalt. Dar, această sentinţă a fost luată în aceeaşi zi în care preşedintele Traian Băsescu îi atrage atenţia Procurorului General al României că el îl va mai suna atunci când va considera el de cuviinţă, atâta timp cât el este cel care i-a semnat decretul de numire în funcţie. Începi să nu mai înţelegi nimic, mai ales acum când vrei să pricepi ceva din ceea ce se întâmplă cu ţara, la vârfurile ei, nu prin mahalalele ei. Nu suntem încă pregătiţi să judecăm procesele prin prisma viciilor de procedură, spaţiul predilect subtilităţilor aflate la îndemâna specialiştilor, avocaţi, procurori, judecători. Se pare că, la această oră, după 24 de ani de haos legislativ, de „legi care se calcă reciproc pe bătătură”, de ignorarea sau „pierderea în ceaţă” a instituţiei „autorităţii lucrului judecat”, de patimi, vanităţi şi multe orgolii rănite, mai ales în comportamentul procurorilor DNA (este adevărat, „cei mai hăituiţi” dintre magistraţii români la această oră), încă nu se poate vorbi de o justiţie eliberată de fondul emoţional al subiectelor. Despre prima motivaţie a condamnării în procesul „Trofeul Calităţii”, de exemplu, s-au comentat surprinzătoarele funcţii pe care o instanţă de judecată a încercat să şi le asume, acelea de acţionar preventiv al siguranţei naţionale, condamnându-l atunci pe Adrian Năstase doar pentru a-l scoate din scena politică pentru o perioadă de vreme, atâta timp cât, chiar dacă judecătorii recunosc că nu s-au putut reţine probe directe în acuzarea fostului premier, ei condamnă atunci la doi ani cu executare doar pentru că trei magistraţi din cinci l-au perceput ca fiind „cel mai corupt personaj al guvernului anilor 2004”. Măsura de protecţie a societăţii româneşti a impus în viziunea magistraţilor nevoia ca Adrian Năstase să stea pe tuşa spaţiului politic o perioadă de timp. De această dată, pedeapsa cu executare i s-a dublat, ajungând la patru ani de închisoare, iar din cei cinci judecători, care au ajuns la această concluzie, trei au decis din nou condamnarea lui Adrian Năstase. De această dată, nu ştim care este motivaţia, drept pentru care nu putem emite nici un comentariu. Justiţia trebuie protejată în ansamblul ei, dar se impune deja şi eradicarea nonvalorilor ce o discreditează. Această operaţiune este una pe cât de dificilă, pe atât de imperios necesară. Nu vom putea face pasul decisiv decât în momentul în care vom avea o justiţie pe măsura valorilor pe care dorim să le propunem, susţine, folosi ca fundament al construcţiei acelei democraţii comunitare, care, şi la această oră, după 24 de ani, ne lipseşte cu desăvârşire.
Dacă despre imunitatea politicianului lucrurile încearcă să revină la normalitate, despre imunitatea magistratului nu se vorbeşte nimic, astfel încât convingerea intimă a judecătorului are forţa care îl fereşte pe magistrat de fireştile repercusiuni pe care ar trebui să le suporte în momentul luării unor sentinţe greşite, dovedite a fi astfel de o instanţă superioară. În momentul în care pentru astfel de sentinţe greşite va fi tras la răspundere şi judecătorul, atunci vom avea o Justiţie cu adevărat independentă, care nu va mai fi „atentă” la ameninţarea preşedintelui „ai grijă că te voi suna, că doar eu sunt acela care ţi-a semnat decretul de numire în funcţie”.
Procesele politice, ale căror finalitate a ajuns, iată, să se întâmple în 2014, sunt resturile unor ameninţări şi punere în practică ale lui Traian Băsescu, fără ca acesta să şi dicteze sentinţele. Există deja un reflex între ceea ce spune preşedintele de la Cotroceni şi felul în care reacţionează procurorii şi magistraţii la clipirile, tonurilor, semi-tonurilor, zâmbetului, hăhăielilor băsesciene. Poate dacă vom scăpa de Traian Băsescu, poate atunci când vom cunoaşte a doua eliberare, ce se va petrece tot după 25 de ani, după eliberarea de Nicolae Ceauşescu, vom avea liniştea necesară de a nu mai bănui pe nimeni de la Cotroceni că ar putea să mai facă acest rău major României, prin funcţia asumată, de unul singur, de Traian Băsescu, aceea de a fi nu doar preşedintele constituţional al României, ci „preşedintele jucător”, cel care încurcă ploile în ţară chiar şi pe timp de arşiţă. Într-o ţară normală, un preşedinte asupra căruia planează o astfel de suspiciune gravă, aceea de a influenţa justiţia, ar trebui să-şi dea demisia de onoare, eliberând ţara de această obsesie, mult mai păguboasă decât orice altă pacoste ce s-ar putea abate asupra acestui popor cu adevărat încercat şi împresurat din toate părţile.
