DORU ȚIGĂU

Încet, încet oamenii mai și mor. Luați cu treburile minore ale vieții de zi cu zi, nici nu ne dăm seama cum cel de lângă noi aleargă pe câmpiile înverzite, acolo unde nu mai este nici durere și nici întristare, evadând din grijile cotidiene, lăsându-ne din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai departe de clipele trăite și mai apoi zidite în amintiri comune.

Sunt oameni discreți sau oameni de ”primă linie”, sunt oameni anonimi, sau oameni ținuți afară, în piețele publice, de valul mulțimii care-i aclamă, indiferent de arșiță sau de ploaie. De regulă, astfel de oameni fac parte din rândul celor cărora le pasă, din rândul celor care nu ezită să se implice să schimbe ceva. Tot timpul iscoditorul nu a avut liniște când  i s-a părut că mai trebuie făcut ceva, că mai trebuie schimbat ceva, că este timpul să se construiască și altceva. Astfel de neliniștiți sunt oameni în care spiritul altruist în domină pe cel egoist. Ei nu vor să aibă mai mult decât sunt în stare să ofere. Lor le suntem datori pentru ceea ce reușim să avem, chiar dacă forțele noastre nu sunt suficiente pentru o astfel de agoniseală.

Oamenii predestinaţi să ne fie conducători, pe timp de pace sau pe timp de război, mai mor și ei din când în când, căci doar așa pot demonstra că sunt la fel ca și noi, că fac parte din aceeași specie a omului răbdător cu viața, răbdător cu aproapele lor, răbdător cu victoriile și mai ales cu eșecurile care le-au marcat destinul.

În decembrie 1989 poporul român a fost pedepsit cu o jertfă de sânge greu de îngropat, greu de explicat, greu de susținut în fața lacrimilor arse, de mai bine de un sfert de secol, rămase  sub greutatea flăcărilor mistuitoare ale întrebării: ”De ce au murit tinerii pe baricadele Revoluției”? Cum de ce ? – ar răspunde printr-o năvălitoare întrebare un străin poporului român, care nu s-ar sfii să ne aducă aminte : ”La revoluții se mai moare, cum de fapt se mai moare și pe la război!” Este cât nu se poate de adevărată o astfel de precizare, numai că, în cazul de față, nimic nu confirmă tragicul deznodământ.

Vorbim despre oamenii Revoluției române de la 1989. Dar nu despre toți oamenii. Vorbim astăzi despre cei care au ridicat din nou Iașul la însemnătatea ”tonului la cântec”, a exemplului că se poate și într-un spațiu construit din ”nu se poate” sau din ”se poate doar ca lecție de dictare”.

Și ultima revoluție, ce a ridicat România din genunchi, a început tot de la Iași. Iarna anului 1989 a declanșat, mai apoi, concursul cine a adunat cât mai mulți morți în Revoluție. Departe de mine de a întina memoria celor care au fost găsiți de gloanţe pe stradă și uciși în zilele sângerânde ale revoluției române anticomuniste. Dar, mult mai important pentru noi ar trebui să fie premierea orașelor în care nu s-a murit, a orașelor lipsite de ”eroii revoluției” care, pur și simplu, au fost uciși de inabilitățile de conducători ale celor care au invadat pe 22 decembrie sediile județenelor de partid.

Aici intră în scenă prof. Doru Țigău, conducătorul revoluționarilor ieșeni. El a reușit să separe emoția de luciditate, el a reușit să distingă între o alarmă falsă și una reală. El a știut că viața este cel mai de preț câștig și nu neapărat o plată cu care să-ți obții nemurirea. Este mult mai important s trăiești sau dacă e să mori atunci să o faci nu din întâmplare, nu din greșeală, nu dintr-un stupid accident (cum a murit ing. Romeo Badea).

Într-o luptă inegală, în care dușmanul nu avea chip, doar nume și multă poveste, nu aveai cum să te avânți în luptă, să golești aiurea încărcătoare întregi de gloanțe, vrând nevrând producând cimitire întregi de morți în Revoluție.
Iașul a reușit să gestionez acest delicat moment, cu fantoma teroriștilor în interiorul țării, dar și cu armata rusă la granița de Est, ”nerăbdătoare să ne ajute din nou”. A reușit să se strecoare pe lângă glonțul de pe țeavă, datorită lui Doru Țigău, camaradul nostru care nu a ezitat să iasă în fața noastră și să ne vorbească cum ne mai vorbea la ore despre libertate și mai ales despre demnitate, despre curaj și mai ales despre stăpânirea de sine.

Astăzi încercăm noi să-i vorbim despre eternitate, despre nemurirea păstrării lui în amintirile noastre, dar mai ales încercăm astăzi să-l întrebăm dacă s-a meritat toate acestea. Dacă am câștigat sau nu revoluția. Chiar dacă el s-a arătat mai apoi sceptic când trebuia să vorbească despre victorie, noi credem că suntem cel puțin pe drumul cel bun. Este adevărat, nu știm unde duce acest drum bun, dar știm că Doru Țigău va fi, de azi înainte, la capătul său, asemenea luminiței pe care, de 26 de ani, tot o așteptăm să o zărim.

Dumnezeu să te aibă în grijă, așa cum și tu ai avut grijă de Dumnezeul poporului român, Dumnezeul fiecăruia dintre noi.

ADI CRISTI