MARGINILE VIEȚII ȘI ALE MORȚII

Față în față cu Dumnezeu, aceasta este poziția firească a celui care vrea să țină cont de veșnicia clipei, așa cum în fiecare zi ține cont de ceasul deșteptător. Stridența sunetului, necesar smulgerii din reveriile nopții sau din profundul somn ”fără griji”, își găsește corespondent în spațiul divinității prin apelul pe care nefericitul credincios îl face, întru iertarea păcatelor, chiar și numai pentru a-și goi sacul plin cu fundamentalele remușcări, cu precădere despre morala vieții, ce nu poate fi eludată dacă, în imediata apropiere a lui Dumnezeu se află mai mult de un îngenuncheat. Colectivitatea, începând de la aceea în doi, dezvoltă, mai mult decât pregnant, conflictul în cea mai pură esență, ceea ce va favoriza continuu dezvoltarea reflexelor egoismului, ce duce la pârjolirea a tot și a toate din calea altruismului. Astfel devenim tentați să ne păstrăm în singurătatea lucrurilor majore, în spațiul de definire a vieții în ceea ce înseamnă profunzimea gestului de a intra în dialog sever cu Dumnezeu, singurul care nu ni se alătură pentru a forma un colectiv, ci doar pentru a ne da voie să ne dăm seama cine suntem. Cu Dumnezeu nu ajungem să fim mai mulți, așa cum nici singuri nu mai rămânem în ipostazele deznădăjduirii. Este Glasul care ne confirmă distrugerea rătăcirilor, fără a ne spulbera temerile pe care, le vedem în clar mult mai bine, în contururi mult mai precise, chiar și atunci când durerea și suferința Ți se adresează, Ție, Doamne, cu numele deja deslușit, pentru care identitatea este atât de acoperitoare încât starea de ubicuitate îți dă tot dreptul să fii al tuturor și doar al Tău. Prin Tine ne curtează singurătatea adresărilor sub formă de palme împreunate și de genunchi alăptați la seva pământului, oferindu-ne șansa de a înțelege binele întregului Tău popor, care este mai mult decât sunt astăzi popoarele lumii. Prin Tine încercăm gândul și faptele acestuia, astfel încât dincolo de noi să rămână mântuirea și izvorul iubirii dumnezeiești singura în măsură să fie garatul identității tale.

Sacrificiul Fiului Tău, Iisus Hristos, a fost unul de neînțeles pentru majoritatea dintre noi, atâta timp cât Acesta a fost desprins de banalitățile unui muritor, pentru a fi transformat, alături de Tine, în depozitarul speranțelor tuturor celor care rostesc numele celor fără de nume, privindu-vă chipul celor fără de chip. De fapt, astfel se poate explica plenitudinea celui care umple toate spațiile, luând chipul după forma și asemănarea acesteia.

Suntem pe teritoriul Săptămânii Mari, azi rememorăm faptele și întâmplările din Marțea Mare, din a doua zi lucrătoare, în care Iisus Hristos începe să-și conștientizeze rațiunea sacrificiului său ce va fi activat prin trădare. Dacă nu l-ar fi trădat Iuda, cu siguranță că ar fi fost altcineva. Marile bifurcații ale vieții au la originea lor o trădare. De fapt trădarea poate fi asemănată unei frâne acționată brusc, violent, al cărui șoc poate răsturna aranjamentele și lucrurile bine definite, amestecându-le, transformând totul într-o harababură pe care doar haosul o poate revendica.

Întâlnirea dintre Om și Dumnezeu este partea fundamentală care ne separă de restul lumii vii, oferindu-ne din start rolul de stăpân peste lumea animală și lumea vegetală, dar și de sclav la curțile Păcatului, poarta pe care Dumnezeu ne-a lăsat să intrăm în căutarea pocăinței, a milostivirii, a regăsirii noastre, de această dată în dimensiunea religioasă a moralei acesteia, indiferent de cât de mari ne-au fost greșelile, cele făcute cu voie sau fără de voie. Avem nevoie  ca de aer de această grilă de evaluare, de această triere sufletească, chiar și numai pentru a ne da seama cine suntem, în lipsa unei suprafețe din care ni s-ar întoarce chipul pe calea privirii, asemenea fizionomiilor de necunoscuți, pe care le întâlnim pe stradă sau chiar în amintirile noastre mai mult sau mai puțin copleșitoare.

Apropierea noastră de noi, fără a ne speria, fără a ne intimida, fără a ne modifica bunele intenții se poate realiza doar pe calea rugăciunii întru Dumnezeu, a Fiului și a Sfântului Duh, care la numărătoare nu ne mai iese unu, ci mult mai mulți, așa cum la rândul nostru gândul nu ne ocupă un singur destin, el fiind legat în esență de familia, de comunitatea, de poporul din care facem parte. Poate nu întâmplător solemna rugăciune colectivă rostită de un conducător se referă la ”Binecuvântează Doamne, poporul român” – în cazul celor care s-au născut în acest spațiu mioritic, în care nemărginirea de mult nu mai este limitată de marginile vieții și ale morții.

ADI CRISTI