IUBIRE DUMNEZEIASCĂ

Să pătrundem în spațiul Săptămânii Patimilor. Începând cu Denia de duminică seară, se cântă până în Sfânta și Marea Joi următorul tropar: „Iată mirele vine în miezul nopţii și fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii și afară din Împărăţie să te încui, ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe noi”.

Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viața Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească și începutul patimilor prin vinderea Domnului. După ce a săvârșit Cina cea de Taină, Mântuitorul le dă ucenicilor o noua poruncă: „Sa vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa și voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii față de alții.” Nu întâmplător în fața Sfântului  Potir, noi spunem Mântuitorului: „Nu-ți voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ție: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăția Ta”.

Suntem în apropierea trădării. Deja Iisus Hristos, în timpul Cinei cea de taină, îl salută pe Iuda într-un mod aparte, sugerându-i rostul trădării ce-l va jertfi pe el, Fiul Domnului, întru salvarea poporului său, încă ne adunat, încă ne dezmeticit din iureșul necredinței.

Calea dictată, de această dată explicit, pentru o astfel de construcție, nu putea fi alta decât aceea a iubirii în ambele sensuri: de la tine înspre mine și de la noi înspre ”Dumnezeu nostru”. Acest liant nu numai că nu are dezlipire, nu numai că ne unește, dar prin el simțim răspunsul încurajator al celui despre care vorbim, în brațele căruia ne încredem, din a cărui tăcere ne facem răspuns la rugăciunile noastre întru speranță și mântuire.

Iubirea dumnezeiască este bandajul cu ajutorul căruia ne protejăm sufletele, ferindu-le de relele care ne înconjoară și care stau la pândă, încercând să atace în fiecare moment de slăbiciune ce ne-ar putea trăda la dimensiunea gestului de a ne înfige cuțitul în spate.

Ferește-mă Doamne de prieteni, căci de dușmani mă feresc singur – este vorba care ne scoală noaptea din pat, plini de sudoare, neliniștiți și din ce în ce mai suspicioși, pierduți din liniștea pe care aproapele nostru ar trebui să ne-o insufle.

Trăim vremuri grele chiar și în liniștea rugăciunilor adresate Tatălui Ceresc, când tot în numele său alții dintre noi, de lângă noi sau din depărtare aruncă în aer vieți nevinovate, seamănă ură și dezbinare, fără a uita să ne atragă atenția că moartea pe care ei o seamănă cum ai semăna grâu pe ogor, e semnul și îndemnul lui Dumnezeu, în postura lui Allah, mutilat la suflet de jalnicele interpretări ale versetelor din Coran ce ar trimite păgânilor jihadul, războiul sfânt dus împotriva celor care atacă islamul. Dar, stupoare, nimeni nu atacă nici o altă religie. Există un exercițiu ecumenic al respectului față de religia și credința celuilalt, astfel încât la nivelul discursului religios, nu se poate vorbi despre atacuri decât, culmea ridicolului, tot dinspre unii reprezentați belicoși ai islamului, fiind gata de harță, gata de atac, pregătiți să ucidă, să ignore învățămintele Coranului, cartea ce ține islamului locul Bibliei, în care rolul iubirii este la fel de importantă în toate religiile lumii. Nu poți ucide din pricina iubirii de oameni. Nu ai cum să faci apologia morții pentru a salva iubirea lui Allah.

Și, astfel, ne întoarcem la trădare. La sărutul Iudei, dublat de gestul însemnului deconspirării lui Iisus Hristos, astfel încât soldații romani să știe pe cine să pună în lanțuri. O trădare plătită cu treizeci de talanți a dat voie lumii să recunoască forța multiplicatoare a creștinismului, religie construită din jertfele exemplului personal, ce mai târziu au întregit oastea sfinților, și nu a fost impusă prin războaiele lui Mahomed, profet al lui Dumnezeu și nu Fiul lui Dumnezeu, cum este considerat Iisus Hristos. În timp ce creștinismul a fost impus prin convingere, prin lăsarea libertății credinciosului de a alege, de a urma pașii lui Iisus Hristos, islamul s-a impus prin sabie, prin moarte, așa cum și astăzi este propus și apărat de soldații crimei, ISIS, de exemplu. Cred că nu religia în sine este de vină, ci aceste suflete rătăcite, care nu au capacitatea de a-și ucide ura și neînțelegerile timpului în care trăim, recurgând la odioase execuții de oameni nevinovați, pentru a intimida, pentru a semăna crima. În rest continuăm să mergem pe drumul Golgotei să ne reîntâlnim din nou cu moartea, de această dată sub formă jertfei, care ne-a adunat unul lângă celălalt, conștientizând că eroul nostru s-a jertfit pentru iubirea necesară vieții de zi cu zi, iubirea dintre oameni, iubirea dintre oameni și Dumnezeu, iubirea dumnezeiască re întoarsă înspre noi înzecit.

ADI CRISTI