POEZIA LA IAȘI (V)

(Poezia la Iași)

 

Cuvântul

 

mi-am săpat mormântul

când nici nașterea nu mă ținea minte

nici cuvântul nu mă ținea minte

fără nume

și fără strigare

o umbră în haine purtate prin aer

doar de mișcare

 

asemenea celei de sub frunza

imprevizibilă

de mult desprinsă și pornită spre talpa

spânzurată de pasul scos la plimbare

cum mai ieșea lumina din buzunare

unde mi-am pus lumânarea

la pioasă păstrare

 

m-am născut direct în mormânt

fără de moarte

m-am născut cum se mai nasc oamenii

dintre picioarele mamei

și nu dintre malurile gropii

Mormântul meu avea să fie

dragostea de mamă

pe care nu am mai văzut-o de atunci

decât în visul înecat în tot felul de coșmare.

 

M-am născut fără de moarte

direct în mormânt

cum se mai nasc silabele din cuvântul tăiat

sau cuvintele ce nasc versul însângerat

și poemul…

Poemul acesta de început

ca un țipăt la naștere

pe care copilul îl scoate

dar nu din durere,

ci din prima lui descătușare.

 

Portret descoperit sub mare

 

Eu sunt

sau încerc să fiu

Sunt atât cât

ceilalți îmi spun

 

Am ajuns dincolo de ochii

din care înflorește pădurea

și mai jos de talpa

sub care frunza respiră

 

Sunt peste mine urmă apăsată

și glas murmurat pe coama de deal

împingând apusul la vale

ca o roată de foc

 

Sunt ca și cum nu aș fi

iluzia din care se naște

speranța vorbei închisă în tăcere

cum mai sunt închise albinele

în corolele florilor carnivore

ucise și ele

de un nefiresc diabet

 

Eu sunt

fără de care

nu aș mai fi

în oglinda din fața mea

sau în lac

în ochii tăi adânciți

ca două fântâni

din care noaptea se-adapă

și ziua se-adapă

fiecare cu partea ei de sete nestăpânită

 

Eu sunt

și tu ești

chiar mai mult decât te țin minte

Ești cât sunt fără tine

sunt cât ești peste mine

 

La vale coboară lumina

rostogolitoare

și inima îmi coboară

rostogolitoare

și mâna îmi coboară

rostogolitoare

peste trupul tău ca o vale

cu cele două dealuri terminate-n gurgui

și pântecul adâncit ca o albie

 

Exiști cum se strecoară plaja sub mare

sau genele tale sub formă de aripi

ce-ți zboară ochii ca o pasăre speriată

de zgomotul depărtării

de strângerea degetelor în pumnul în care

ți-am adunat lacrimile

cum digul mai poate îmbrățișa valurile

 

sunt atât cât să fiu

poemul acesta scos la plimbare

pe deal, pe văi, pe coclauri

și care mă ridică-n picioare

și mă face să cred că sunt

atât cât ceilalți îmi spun

atât cât mă văd

chiar dacă restul din mine

poate ocupa

mai multe ținuturi,

mai multe oceane,

mai multe tăceri

sau icoane.

 

Sunt rugăciune,

sunt închinare

sunt partea din mine

în care străinul se ridică-n picioare

 

Eu sunt

ceea ce înseamnă

că exist mai puțin decât vreau

și mai mult decât sunt.

 

ADI CRISTI