24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Nu putem invoca normalitatea, dacă intenţionăm să ne debarasăm de patimi, judecând „la rece” ceea ce se întâmplă cu noi şi în imediata noastră apropiere. Suntem mult prea implicaţi în tot ceea ce ne priveşte sau considerăm noi, cu de la sine putere, că ne priveşte, pentru a avea pretenţia „ochiului de deasupra labirintului”.
Am rămas prizonierii senzaţiilor, părerilor deformate despre realitate, ignoranţii şi înfierbântaţii de serviciu ai acestui timp prezent. Trăim simultan nu doar în două realităţi paralele, ci, mai ales, în gradul mărit de inconştienţă care ne taxează orice decizie, orice aşteptare, orice cucerire transformată instantaneu într-un răsunător eşec.
Suntem învăţaţi deja să consumăm eşec după eşec, ajungând să atingem paradoxul de a ne bucura de astfel de „realităţi”, fără a mai avea capacitatea de a disocia binele de rău. Nu mai avem sisteme solide de referinţă (soliditatea fiind pusă în pericol de fluiditatea cu care se consumă evenimentul generat de regulă de luptele intestine ale politicienilor), ceea ce ne face mult mai instabili, mult mai vulnerabili, în întreaga noastră construcţie.
Această stare de maximă concluzie este accelerată de nerăbdarea guvernaţilor de a ne satisface aşteptările (atât de frumos cultivate în timpul luptei din opoziţie a USL, cum de altfel se întâmplă astăzi cu PDL), nerăbdare care intră într-o coliziune frontală cu accidentatul relief al vieţii cotidiene, de care, se pare că, nu s-a prea ţinut cont în momentele euforice de proiectare a nevoilor celor mulţi, ale poporului ajuns la ananghie, cu cuţitul înfipt până la os. Sistemul de protecţie activat pe scena politică (disciplina de partid) lucrează indiferent de poziţia pe care un anume partid o are în arenă. Avertizările scot în evidenţă scopul real pentru care formaţiunea politică este decisă să lupte „până la unu”. Şi, uite aşa, se inventează noii eroi, noii opozanţi, cei care îndrăznesc să se revolte din interiorul sistemului, acuzând de minciună şi ipocrizie pe cei în care a crezut şi alături de care şi-a adăugat umărul, pentru a merge mai departe, uniţi întru spiritul învingătorului.
Fosta grevistă a foamei, învăţătoarea Cristiana Anghel, ajunsă prin această metodă de solidaritate (prin transferul notorietăţii sale obţinută fulgerător pe patul de spital, pe fondul ideii de a se lupta pentru dreptatea celor mulţi), se vede astăzi pusă la zid doar pentru că a avut naivitatea de a se lupta cu acelaşi adversar, guvernaţii, uitând că de fapt, de această dată, şi ea face parte din forţa majoritară a celor 70%, care dau consistenţă şi validitate gesturilor Guvernului Ponta. S-ar spune că nu poţi să scuipi în farfuria din care mănânci. Că nu este etic să muşti mâna care îţi dă de mâncare. Că între a fi solidar şi a fi solitar nu există, de această dată, puncte de intersecţie. Se mai spune, în aceeaşi idee, că nu poţi să-ţi dai singur şuturi în fund, că nu este productiv pentru nimeni să ieşi şi să strigi, din mijlocul celor 70%, „Jos ai noştri”!
Acest tip de comportament ce l-a încercat învăţătoarea-senator USL Cristiana Anghel s-a dovedit a fi unul exploziv pentru colegii ei de partid, începând cu Victor Ponta, mult prea grobian, de această dată, decât îl prezintă cartea de vizită „Pe cine nu l-aşi să moară, nu te lasă să trăieşti!” şi până la căţeluşii de serviciu, acele făpturi impersonale, cu funcţii de răspundere, care nu au ezitat să înfiereze…Oare ce au înfierat?! Un lucru pe care toţi îl văd cu ochiul liber, dar încă nu se revoltă. Una s-a promis din opoziţie şi altceva se întâmplă în realitate. Aceasta este imaginea realităţii. Acesta a fost semnalul de alarmă tras de femeia care a văzut moartea cu inima.
Trezirea. Toată lumea sus! Aşa ne scoală în fiecare dimineaţă, la Radio România, un glas de copil. Avem nevoie, se pare, de o astfel de trezire!
