ÎNTÂLNIRE CU SPERANŢA

Suntem spălaţi de Natură nu numai pe tălpi, cât mai ales şi pe creştet, acolo unde apa încearcă să ne ajungă. Din gestul de umilinţă asumată al Învăţătorului, îndreptat înspre luarea aminte a discipolilor săi, acela de a le spăla tălpile, Natura nu a reuşit să reţină decât nevoia de provocare, de aducere aminte a faptului că atunci când prea multa încredere în tine nu-şi are măsura bunului simţ, atunci orice intenţie bună nu se poate termina decât în hohot de plâns.

Din nou apele mari se aruncă peste noi asemenea unui blestem. Cerul se deschide şi lasă să cadă asupra pământului întreaga cantitate de apă adunată de la ultimul Potop.  Avem şi noi Sodoma şi Gomora noastră care justifică o astfel de pedeapsă, căci astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre pedeapsă.

Izvoarele,.pâraiele, râurile, fluviu toate se umflă în ape, în timp ce viiturile ne pândească de după copaci, gata, gata să se arunce peste gospodăriile noastre, moment nefast pentru cei aflaţi în calea dezastrului, de pe urma căruia, în numai câteva minute, se alege „praful şi pulberea” din agoniseala de zeci de ani de eforturi, sărăcie şi groază.

Acest destin tragic al celor năpăstuiţi nu poate fi ignorat, nu poate fi explicat doar prin invocarea destinului implacabil, „aşa a fost să fie” sau „aşa a vrut Dumnezeu”. Există o explicaţie mult mai „pământeană”, mult mai aproape de înţelegerea noastră, atunci când putem constata că „vinovaţii sunt printre noi”. Îi putem cunoaşte după nume şi prenume, după funcţii, dar mai ales după responsabilităţile asumate prin puterea lor de a decide în numele colectivităţii sau chiar a ţării, dacă ajungem să descoperim responsabilităţi la nivelul administraţiei centrale.

Nu cred că Traian Băsescu este de vină pentru căderile masive de ploaie din ultimele zile, chiar şi numai pentru că acestea au cuprins întreaga Europă. Oricum, chiar li forţată, este o constatare care ne face cinste, care ne separă de cârcotaşii profesionişti, oferindu-ne un grad semnificativ de credibilitate în tot ceea ce scriem.

Nu, nu Traian Băsescu este de vină pentru cotele crescute ale debitelor râurilor ţării, pentru ploile care au deja efectul „picăturii chinezeşti”, lovindu-ne capetele de mai bine de o săptămână.

În tot acest timp, ţara lucrează sau se face că lucrează. Nu putem să spunem că această vreme câinoasă nu ne afectează, de la emoţional la material. Există o stare lacustră, bacoviană, răceala ucigătoare a ploii ajunsă să cadă în registrul necontenit, fără odihnă, fără milă, torenţial. Starea pe care o astfel de vreme o poate induce în individ este una deplorabilă, dezamăgitoare, descurajatoare. Într-o astfel de stare nu se poate construi, nu se poate decât rezista.

Trebuie să recunoaştem acel blocaj care ne suspendă deasupra prăpastiei şi ne îngrozeşte prin lipsa de alternative puse la dispoziţie, în afara căderii. La rândul nostru, suntem într-o continuă cădere, chiar şi pe drumul pe care încercam să ne dăm întâlnire cu speranţa, cu ultima speranţă pe care actorii politici ai ţării, învingătorii, ne-au sădit-o în priviri, suflet, dar şi în agenda noastră zilnică.

Avem întâlnire cu speranţa într-o viaţă mai bună, în fiecare luni dimineaţa, de la ora 9 la ora 12. Cel puţin aşa stă scris în agenda noastră de lucru.

Poate, după ploaie, să se întâmple şi această minune, odată cu Soarele care ne va încălzi sau cel puţin ne va usca, cum se mai usucă rufele spălate în familie, dar întinse pe frânghie, în văzul tuturor.

Avem această nebunie de a crede şi în lucrurile bune, ce ar trebui să ni se întâmple, chiar şi numai pentru că este luni dimineaţa, când în agenda noastră de lucru stă scris, negru pe alb, că avem întâlnire cu speranţa.

ADI CRISTI.