24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Înălţarea descoperă libertatea de a crede în continuitate, în drumul fără sfârşit, în şansa fiecăruia de a merge mai departe. Înălţarea nu înseamnă doar desprinderea de pământ, învingerea inerţiilor, acapararea miracolului sub formă de stare de graţie, ea este, în primul rând, proiecţia fiecăruia dintre noi pe lumea cealaltă. De această dată cu înţelesul lumii interioare. Într-o astfel de lume fiecare dintre noi îşi găseşte nu doar retragerea, cât şi motivaţia de a gândi viitorul prin perspectiva consolidării a ceea ce lăsăm în urma noastră. Avem nevoie de această desprindere chiar şi numai pentru a ne vedea mai bine, din Înaltul care ne stăpâneşte. Pentru mulţi grăbiţi această incursiune în lumea fără de margini pare mai mult o obrăznicie, specifică celor lipsiţi de măsura realităţii. Fără a fi un lucru rău, fără a vicia forma firească a bunului simţ, nu putem să nu observăm că, dintr-o astfel de răzvrătire, reuşim să ne individualizăm, să ne detaşăm de reacţiile anonime ale masei, adunată mai mult prin forţa obişnuinţei, a reacţiilor intrate în reflexul colectiv. Trimiterile fireşti, pe care le impune Înălţarea, ţin în primul rând de părăsirea de către Iisus Hristos a vieţii de pe Pământ şi retragerea sa în Înaltul cerului, după acel sacrificiu considerat a fi necesar salvării noastre ca rasă. Înălţarea în sine nu poate fi privită ca o evadare, ca o fugă, ci, din contra, Iisus a ales această cale a lumii de dincolo pentru a veni în sprijinul nostru, a speranţei noastre în lumea de apoi, chiar dacă această lume trebuie înţeleasă ca fiind altceva decât o copie fidelă a lumii de aici în care ne-am născut, am trăit şi în care murim pentru „a ajunge dincolo”. Înălţarea înseamnă, înainte de toate, şansa reală de salvare a credinţei, prin noi înşine, fără ca aceasta să minimalizeze învierea din moarte a celui care s-a sacrificat pentru izbăvirea noastră.
Paradoxal, preţul pe care fiecare din noi îl poate plăti Înălţării este preţul morţii prin sacrificiu pentru apărarea a ceva sfânt. Pentru acel ceva, care reprezintă valorile fundamentale ale comunităţii în care trăim. Ideea de eroism, de erou al naţiunii, de sacrificiu al vieţii, întru apărarea pământului patriei sau a destinului poporului, se poate suprapune ideii înălţării, de această dată nu la cer, precum s-a înălţat Iisus, cât mai ales în conştiinţa poporului, în spaţiul în care eroii neamului se adună pentru a construi atmosfera respirabilă a memoriei vii neamului românesc, în cazul nostru.
Înălţarea se suprapune exact peste această zi a recunoştinţei faţă de eroii neamului, fără a denatura cu nimic demersul creştinesc al gestului lui Iisus Hristos, făcut după 40 de zile de la Învierea Sa. A fost contemporan cu noi, muritorii, 40 de zile înaintea Înălţării Sale la ceruri, timp în care contemporanii săi au avut timp suficient să ţină minte pentru a transmite mai departe din an în an, din Înălţare în Înălţare şansa noastră de a ne cinsti eroii neamului, în această zi cu accente masive de recunoştinţă veşnică.
Pentru fiecare din noi în această zi există două dimensiuni pe care nu avem voie să le ignorăm şi din care suntem obligaţi să ne construim recunoştinţa. Dimensiunea creştină şi dimensiunea civică, a respectului faţă de cei care s-au sacrificat pentru ţara în care trăim, pentru ţara care ne-a născut, pentru ţara pe care, la rândul nostru, o construim. Şi tot azi este ziua inimii mele.
