LEGITIMAŢIE DE EMINESCU

Eminescu este partea noastră de frumos desprinsă din suferinţa dusă până-n pragul creaţiei. Există în noi cum mai există mineralele care ne hrănesc, care ne păstrează vii în această lume „a tot ce este trecător”. Eminescu a existat în noi înaintea naşterii sale şi mai apoi dincolo de moarte. Este una dintre puţinele noastre rude de limbă română care continuă să ne predea fără oboseală lecţia dorului din simplitatea fiecăruia astfel încât, fiecare nouă deşteptare a noastră să nu poată ocoli constatarea „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.

Eminescu este tot ceea ce noi încercăm să fim şi nu reuşim, poate şi pentru că nu avem răbdarea de a fi doar noi înşine. Aproape tot timpul încercăm „să fim alţii”, de regulă cei ce nu ni se potrivesc, nici ca trăire şi nici ca imagine, dar care ajung să ne fascineze prin obrăznicie, prin superficialitatea, este adevărat, atent şlefuită şi pusă în contexte dintre cele mai ingenioase.

Poate şi de aceea, apelarea la Eminescu îşi exercită rolul de mediator, de simplificator de ecuaţii, astfel încât realitatea împrejurimilor noastre să ne cuprindă, asimilându-ne în cel mai firesc mod posibil, acela cu care dintotdeauna este obişnuit să o facă pământul acoperit de ape.

Suntem „acoperiţi de Eminescu”, absorbindu-l mai mult în subconştientul fiecăruia, decât în realitatea imediată, barbară şi din ce în ce mai terifiantă. Hrănim parcă dintotdeauna paradoxul de a-l iubi pe Poetul Nepereche fără a-l cunoaşte, chiar dacă El există în fiecare din noi. Este ca şi cum toţi ne-am şti grupa sangvină, aşa cum de fapt ar fi normal şi în avantajul nostru.

Dincolo de poezia sa, păstrată doar pentru iubitorii de drept ai poeziei, există aerul eminescian, comun tuturor celor care îşi rostesc în limba română viaţa de zi cu zi. Pentru ei, pentru noi, Eminescu începe astăzi din florile Teiului din Parcul Copou al Iaşilor şi ţine cât tot cuprinsul rostirii în limba română, fără a se ţine cont dacă suntem în Uniunea Europeană, în Spaţiul Schengen, pe pământ american sau pe orice altfel de sol stelar.

A vorbi despre Eminescu este mult mai uşor decât ai vorbi despre cel pe care vorbele tale au rolul de a-i reconstrui imaginea, întru ţinere de minte, întru luare aminte. Eminescu continuă să se nască prin noi şi să moară prin indiferenţa noastră. Este singura boală care ucide, îngropându-ne singuri în uitare. Ignorarea sistemului de valori ne duce la dezbinare, astfel încât se produce un atac banditesc asupra funcţiei principale a culturii, aceea de „a ne aduna”, de a coagula viaţa din comunitate în jurul structurii de rezistenţă asigurată nouă de  cel care ne-a preschimbat  trăirile în limba română.

Vorbim Eminescu, trăim Eminescu, iubim Eminescu. Când vine vorba de moarte, fiecare moare „pre limba lui”, fără ca acesta să uite să lase locul următorului în faţa cărţii deschise.

Dacă vorbim astăzi de moartea poetului, vorbim doar dintr-o anumită inerţie omenească, care ne învaţă din începuturi că omul se naşte pentru „a avea de unde să moară”. Dacă de fiecare dată, de 124 de ani, suntem nevoiţi să vorbim despre moartea lui Mihai Eminescu, tot ceea ce urmează de spus nu poate ocoli bucuria regăsirii în acelaşi moment cu trista veste a eternităţii versiuni eminescian. Eminescu a intrat în pământ la Belu, pentru ca poezia sa, cuvântul său, să găsească drumul spre Înălţarea eternă, dar nu în cerul aflat în  stăpânirea Sfintei Treimi, ci la nivelul sufletului poporului român, spaţiul numit în continuare, eminescian. Noi, românii, ne-am născut de atunci în acest spaţiu eminescian, partea de suflet şi de spirit a României. Putem spune că  toţi cei născuţi după 15 Iunie 1889 au legitimaţie de Eminescu.

ADI CRISTI