Adi Cristi
Adi Cristi

PRIETENIE ȘI AJUTOR RECIPROC

 

Adi Cristi

Adi Cristi

Încercăm, din când în când, să ne probăm normalitatea așa cum ne-am proba o nouă pălărie. Chiar dacă știm care ne este circumferința capului, nu ezităm să ne așezăm pălăria pe cap înainte de a o cumpăra, să nu care cumva să nu ne mai încapă sau să ne cadă de-a dreptul peste urechi. Nu avem cum să evităm acest gest, oarecum reflex, gest care ne verifică starea de veghe. Suntem sau nu pregătiți să dăm în continuare piept cu neprevăzutul, cu hazardul, această fiară din ghearele căreia nu avem cum să scăpăm, fără a ne asuma un destin implacabil.

Normalitatea într-o lume anormală joacă rolul anormalității, așa cum o lume normală este definită de însăși normalitatea gesturilor, faptelor, spuselor, atitudinilor, comportamentului, reacțiilor individuale sau colective. Când privește într-o oglindă normală, un om normal constată o anormalitate, că stânga e dreapta și dreapta e stânga. Doar privirea sa înainte rămâne o privire înainte, chiar dacă, dincolo de privire, îi apare și ceea ce se întâmplă în spatele său.

Normalitatea o putem defini ca fiind starea noastră pe care ne-o dorim a se suprapune peste tot ce noi însemnăm, chiar și atunci când avem acele excese de a ieși în evidență, de a rupe tiparele, de a ocupa primele rânduri, forțând anonimatul să ne părăsească de bună voie și nesilit de nimeni.

Într-o astfel de stare de normalitate avem surpriza de a ne bucura de un clar strălucitor, cum doar bucuria ne mai poate fascina.

Este normal ca episoadele negre și tulburătoare din viața noastră sau din viața societății să-și găsească un răspuns, scos din stereotipul: ”La revoluție armata a tras în aer și noi am tras aer în piept!”

Este normal ca să aflăm, chiar și cu titlul de inventar, ce s-a întâmplat la mineriada din 1990, moment în care România a fost aruncată din brațele Europei, după ce Revoluția din decembrie 1989 a reușit să o înalțe până la incidența sunetelor clopotelor de la Notre Dame, clopote care nu mai fuseseră trase de la Revoluția franceză de la 1789!

După o decizie CEDO, decizie care a forțat mâna Justiției române, iată că un dosar apus, stăpânit doar de greutatea prafului așezat după 25 de ani trecuți de la producerea celor mai sângeroase și descalificante evenimente postdecembriste, este din nou pus pe masa procurorilor, în încercarea refacerii anchetei penale, de această dată sub o altă acuzare. „Ca urmare a ordonanţei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de infirmare a soluţiei şi confirmare a ordonanţei de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorii militari continuă ancheta în dosarul nr. 47/P/2014 privind evenimentele din 13-15 iunie 1990. Prin ordonanţa nr. 47/P/2014 din data de 16 octombrie 2015, procurorii militari au dispus schimbarea încadrării juridice şi efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii contra umanităţii prev. de art. 439 alin. 1 lit. a, g şi j din Codul penal constând în reprimarea violentă a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, soldată cu decesul a patru persoane şi rănirea prin împuşcare a altor trei, precum şi vătămarea corporală şi lipsirea de libertate a aprox. 1.000 de persoane în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, ca urmare a atacului violent declanşat de către muncitori din unele centre industriale şi bazine carbonifere din ţară”.

Această nouă încadrare a făcut posibilă evitarea prescrierii, astfel încât societatea civilă, cel puțin, a prins o nouă speranță că totuși apele tulburi din 13-15 iunie 1990 se vor limpezi în cele din urmă. Nu vorbim despre revanșă, despre atitudini revanșarde, vorbim despre răspunsurile pe care victimele mineriadei sunt îndreptățite să le cunoască, să le afle  chiar și după trecerea u ui sfert de veac de nepăsare și multă, multă lașitate. Este adevărat, nu putem vorbi în acest despre o situație specială, așa cum poate fi invocată situația evoluției din decembrie 1989. În iunie 1990 ne aflam deja în tiparele unui stat de drept, în care democrația și-a dat examenul de maturitate la alegerile din luna mai 1990, alegeri în care Ion Iliescu obținuse un procent zdrobitor 85% funcția de președinte al României. Modalitatea de a face ordine cu minerii, în locul instituțiilor specifice statului de drept, ne-a marcat profund atunci, în fața Europei, astfel încât astăzi suntem puși în situația de a ajunge la un răspuns conform cu ceea ce s-a întâmplat atunci. Cine pe cine acuză, cine pe cine scuză, cine va plăti chiar și numai moral pentru acele nefericite întâmplări încă neasumate de nimeni. Este ca și cum bucureștenii, nimeriți atunci în Piața Universității, s-au lovit de bâtele minerilor fluturate prin aer, în semn de prietenie și ajutor reciproc.