NU S-A ÎNTÂMPLAT NIMIC DEOSEBIT ÎN TIMPUL MORŢII

Sufletele încă ne mai sunt cernite după o zi de doliu naţional. 18 români s-au dus la Dumnezeu, chemaţi pentru ceva treburi urgente, ce nu suportă amânate. Oare ce a vrut Dumnezeu să facă cu sufletele acelor oameni simplii şi stimabili, mare parte din ei, dacă nu toţi, curaţi sufleteşte ca o lacrimă de bucurie? Cu siguranţă că, treburile curente ale Divinităţii nu au cum să nu ne scape, să nu ne depăşească înţelegerea noastră simplă şi pământeană, atât de mult influenţată emoţional de tragediile pe care suntem nevoiţi să le comentăm, dacă nu chiar să le trăim.

Partea noastră emoţională, sentimentală, este cu mult mai influentă decât credem noi că ar trebui să fie, pe parcursul unei zile din viaţa noastră. În astfel de momente dramatice devenim atât de maleabili şi de ductili încât nu mai miră pe nimeni dacă trecem cu vedere toate vanităţile răuvoitoare din care reuşim să ne construim turnuri de fildeş.

Moartea, fără doar şi poate, reuşeşte să ne adune, să ne alăture asemenea unor pietre purtate de ape, care construiesc, în cele din urmă, stânca indestructibilă. În faţa morţii ne descoperim capetele, sufletele, bunele intenţii pentru a reuşi să ne poziţionăm unul lângă celălalt, astfel încât acest zid uman să transmită forţa indestructibilă a gândului bun. Suntem dominaţi de gândul cel bun chiar şi atunci când cu sau fără voia noastră suntem bântuiţi de măririle şi înavuţirile lumii de aici, fără a ne mai gândi la lumea de-apoi.

Moartea ne oferă această şansă unică de a trece dincolo, de a cunoaşte fără recunoaştere ce se află şi dincolo de Cuvântul lui Dumnezeu. În această lume pământeană suntem puşi în faţa dragostei dumnezeieşti, iubire care ne pregăteşte pentru saltul în necunoscut, în nemaivăzut şi nemaiîntâlnit.

Avem, la urma urmei, această şansă de a trece în dincolo, aşa cum avem şi pedeapsa de a ne simţi furaţi de Dumnezeu la zilele date nouă să ne îndeplinim misiunea de om, de credincios dedicat vieţii de la naştere la moarte. Dacă despre naştere putem vorbi în termenii întemeierii, despre moarte numai Dumnezeu are dreptul să ştie dacă mai merităm sau nu să trăi sau, dacă viaţa nu este uneori mai grea decât merităm noi să fie. În ambele cazuri iubirea dumnezeiască ne ia în seamă, ne ţine minte, ne alege, fără ca cineva să mai poată schimba lucrurile, zarurile, vrerile Dumnezeului Nostru.

Acest tip de destin implacabil ne-a format în urma gestului nefast, spaţiul dominat de tragedia de a nu fi pe înţelesul vrerii Domnului Nostru. Din această perspectivă nu avem cum să lăcrimăm, nu avem cum „să ne smulgem părul din cap”, nu avem cum să bocim în corul bocitoarelor.

Privim în gol, noi, cei rămaşi în afara morţii, martorii şi consumatorii de durere umană, încercând să vedem dacă şi din astfel de pedepse se poate învăţa câte ceva, care ne-ar putea fi de folos pentru paşii următori pe care viaţa ni-i scoate în cale.

Durerea este născută din credinţa unei nedreptăţi, a unui regret decisiv al cărui beneficiar suntem noi, cei rămaşi pe marginile ei. Nu avem dreptul la contestaţii, nu avem decât dreptul de a plânge, de a ţine discursuri emoţionante, de a privi cu compătimire şi condescendenţă pe cei care sunt chemaţi să consume o astfel de durere tăioasă.

Drama şi tragedia din Muntenegru a renăscut la români din nou sentimentul solidarităţii prin durere, dar care, nu va dura decât până a doua zi după doliu. După care revenim la ale noastre ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit în timpul morţii semenilor noştri.