NIMIC NOU SUB SOARE

Ne pregătim de vacanţă. Parlamentarii nu prea au ce să raporteze în teritoriu, în colegiile care, la urma urmei, le-au dat votul pentru a deveni parlamentari ai României. Dacă ar fi să radiografiem prima sesiune a legislativului nu avem semne care să ne ducă spre o „altfel de politică”, nici la nivelul activităţii legislative, care ar fi trebuit să se apropie cât mai mult de nevoile celor mulţi, nici la nivelul obiceiului parlamentarilor de „a-şi strânge jucărelele şi a pleca” înspre zonele în care interesele lor îşi găsesc cele mai multe avantaje.

Cei mai optimişti dintre creditorii actualei majorităţi parlamentare încearcă să se acomodeze cu motivaţia ce aduce în prim planul analizei „lipsa de timp necesar implementării noilor strategii de dezvoltare”, cuprinse în programul de guvernare al Cabinetului Ponta.

Pesimiştii rămân tot din rândul celor care au ieşit în stradă pentru a trimite acasă guvernările „Boc fără număr”, menţinându-şi aciditatea observaţiilor prin care nimic nu-i mai poate ridica din genunchi, nimic nu-i mai face să ridice ochii la cer, locul de unde doar Dumnezeu ne mai poate lua în seamă, chiar şi aşa de nenorociţi cum suntem.

Nenorocirea la români continuă să joace un rol principal, atât în a întreţine evenimentele mondene, cât şi pentru a defini actorii de pe scena politică a ţării.

Parlamentarii actualei puteri, prin majoritatea decisivă pe care au reuşit să o formeze, menţin încă presiunea pe nevoia modificărilor legislaţiei actuale, începând cu Constituţia şi până la acele articole din legile votate mai mult pentru satisfacerea intereselor foştilor guvernaţi, decât pentru a oferi ţării cursivitatea necesară satisfacerii interesului celor mulţi.

Degringolada a fost resimţită în rândul partidelor din firava opoziţie, PPDD şi PDL. Aceste  partide nu au putut evita migrarea parlamentară, această formă de acomodare a intereselor aleşilor, în detrimentul contractului social pe care aceştia l-au semnat cu alegătorii, care au investit prin votul lor iminenta responsabilitate pe care alesul ar fi trebuit să o folosească în interesul angajamentelor electorale asumate de el şi de partidul în numele căruia au candidat.

Astfel, în timp ce PSD pierde doi parlamentari, un senator şi un deputat, iar PNL trei aleşi, din PPDD pleacă 18 parlamentari, 14 deputaţi şi 2 senatori, în timp ce PDL pierde opt aleşi, şapte deputaţi şi un senator. Migrarea parlamentară s-a făcut în curgerea ei firească, dinspre partidele aflate în opoziţie spre ajunse la putere, fără ca alianţa guvernamentală să fi pretins o astfel de „tranzacţie”.   PPDD dă alianţei USL, via PC şi PUNR, din cei 18 evadaţi, şapte parlamentari, în timp ce PDL „îngroaşă rândurile USL, via PC, UNPR şi PNL, cu şapte parlamentari.

Arhitectura grupurilor parlamentare riscă să fie din nou schimbată după „modelul UNPR”, prin formarea unui nou grup politic din rândul parlamentarilor independenţi, care nu s-au afiliat nici unui grup parlamentar deja constituit. În prezent, aleşii pot forma grupuri parlamentare, chiar şi în timpul mandatului, cu minimum 10 deputaţi, respectiv 7 senatori. Dacă va fi adoptată, noua Constituţie va interzice acest lucru.

Până atunci suntem puşi în situaţia să constatăm că dorinţa sinceră de schimbare nu poate fi suficientă, cu atât mai mult cu cât, iată, realitatea confirmă această observaţie ce nu are nimic răutăcios sau rău-voitor în ea.

Trăim vremuri tulbure, cum de fapt au fost ele în ultimii 23 de ani. Nimic nou sub Soare şi nici măcar în spaţiul mioritic în care încercăm să existăm din ce în ce mai mult pe cont propriu.

ADI CRISTI