TOT UN „ESCU”

Adi Cristi

Adi Cristi

O astfel de apreciere rămâne, deocamdată, doar la nivelul intuiţiei, neexistând mărturisiri directe, care să confirme cele spuse. Suntem în continuare puşi în situaţia de „a perora în deşert”, fără ca cineva să ne ia în seamă. În acelaşi timp, toţi cei care s-au manifestat deschis şi uneori agresiv împotriva comportamentului autoritar al preşedintelui, care, nu de puţine ori, „a sărit calul”, în ceea priveşte relaţiile sale constituţionale cu celelalte instituţii ale statului de drept, privire chiar prin prisma separaţiei puterilor în stat, a neamestecului prezidenţial în autonomia acestora.

Revenind la desele şi stupefiantele coincidenţe legate de reacţie Justiţiei faţă de adversarii preşedintele care, pe nepusă masă, se trezesc la uşă cu câte un dosar penal, redescoperim de regulă de DNA şi pus pe rolul instanţelor de judecată doar pentru ca năbădăiosul politician să ştie o dată şi pentru totdeauna „cine este şeful”. Totul durează doar atât cât adversarul este nevoit „să se ceară afară”. În acel moment, ca prin minune, dispar toate procesele sau toate procesele sunt câştigate de cei până mai ieri huliţi şi obligaţi sa-şi părăsească demnităţile publice.  Aşa s-a întâmplat cu miniştri liberali Paul Păcuraru, Teodor Atanasiu, cu Dinu Patriciu, Tudor Chiuariu şi, mai nou, Relu Fenechiu. Cu siguranţă că, acest ultim exemplu se referă doar la o decizie a primei instanţe, existând o decizie definitivă şi irevocabilă, dar nici  posibilitatea confirmării ingerinţei lui Traian Băsescu în asmuţirea magistraţilor împotriva celor care nu-l ascultă şi care nu acceptă ca el să fie „cel mai tare din parcare”.

Relu Fenechiu a părăsit funcţia de ministru, chiar dacă „a făcut o figură frumoasă” la Transporturi, cum nu reuşise să o facă nici măcar actualul preşedinte, pe când se juca de-a trenul la acelaşi minister sau pupila acestuia, Anca Boagiu. Relu Fenechiu reuşise contracronometru să rezolve câteva din problemele cheie cu care ajunse să se confrunte România, avânde decenţa de a se retrage atunci când prima instanţă de judecată l-a găsit vinovat. Beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, politicianul ar fi putut să aştepte în funcţie acea decizie definitivă a instanţelor de judecată, aşa cum, într-o societate normală s-ar fi întâmplat. Fără doar şi poate anumiţi purişti într-ale moralei ar putea invoca, în continuarea raţionamentului meu, „gestul demisiei de onoare” a celui împotriva căruia există doar o suspiciune de încălcarea a legii. Este adevărat, acesta ar trebui să fie comportamentul firesc  al omului politic, adus pe scenă de voinţa votului popular sau al omului numit într-o demnitate publică. Doar că vorbim despre firescul lucrurilor care se întâmplă într-o societate în care încrederea în Justiţie este una similară cu încrederea în Biserică, astfel încât instanţa de judecată să aibă aceeaşi trecere la populaţie cu instanţa morală.

Revenind la nebunia fără grade de comparaţie care ne guvernează nu putem să avem aceleaşi pretenţii pe care le-am avea de la o societate normală. Exemplele din debutul acestui editorial vin să-mi confirme suspiciunile şi să mă facă să mă întreb dacă Revoluţia de la 1989 a avut rost, dacă nu cumva toţi aceşti ani de linia întâi a presei româneşti nu au fost consumaţi în zadar, atâta timp cât nu am reuşit decât să schimbăm pălărie şi să păstrăm Măria, chiar dacă în loc să i se spună Ceauşescu i se spune Băsescu. La urma urmei tot un „escu”.