HAIDUCUL TUDOREL TOADER

Tudorel Toader nu avea cum să mă deziluzioneze. Încă de la primele sale apariții publice, în numele demnității asumate, aceea de ministru al Justiției, am avut încredere în acest personaj principal al vieții publice actuale. Am știut că tot ceea ce se țipă împotriva măsurilor administrative, pe care ministrul Justiției le-a gândit metodic să le ia, în conformitate cu prerogativele funcției, astfel încât legea să fie suverană, să fie egală pentru toți, să nu-ți permită să te afli deasupra ei, ție, omului Legii. Ceea ce Tudorel Toader a reușit să facă în acest debut de mandat de excepție, sunt de fapt recuperarea restanțelor pe care toți ceilalţi miniștri ai Justiţiei postdecembrişti le-au înregistrat cumulativ în ultimii 29 de ani.

Cred că nu aș deranja pe nimeni dacă aș personaliza cele afirmate mai sus, prezentându-vă care au fost conducătorii acestui fundamental minister de care depind adevărul și dreptatea, demnitatea și libertatea cetățeanului, căruia i s-a făcut o nedreptate cauzată de încălcarea legii, fie de un semen de-al său, fie de statul de drept.

Iată-i pe  cei care au influențat direct ”viața noastră cea de toate zilele”, în calitatea lor de ministru al Justiției, cei care au avut sub autoritatea lor  instituţia procurorului, instituție care practic după 2005 a viciat statul de drept din România.

Teofil Pop: 3 ianuarie 1990, Victor Babiuc – 28 iunie 1990. Mircea Ionescu Quintus – 16 octombrie 1991, Petre Ninosu – 19 noiembrie 1992, Iosif Gavril Chiuzbaian – 6 martie 1994, Ion Predescu – 3 septembrie 1996, Valeriu Stoica – 12 decembrie 1996, Rodica Stănoiu – 28 decembrie 2000, Cristian Diaconescu- 10 martie 2004, Monica Macovei – 29 decembrie 2004, Tudor Chiuariu – 5 aprilie 2007, Teodor Meleșcanu – 15 ianuarie 2008 (interimar), Cătălin Predoiu – 29 februarie 2008 – 3 octombrie 2009, Cătălin Predoiu – 3 octombrie 2009 – 23 decembrie 2009 (interimar), Cătălin Predoiu – 23 decembrie 2009 – 7 mai 2012, Titus Corlățean – 7 mai 2012 – 6 august 2012, Victor Ponta – 6 august 2012 – 23 august 2012 (interimar), Mona Pivniceru – 23 august 2012 – 21 decembrie 2012, Mona Pivniceru – 21 decembrie 2012 – 27 martie 2013, Victor Ponta – 27 martie 2013 – 15 aprilie 2013 (interimar), Robert Marius Cazanciuc – 15 aprilie 2013 – 17 noiembrie 2015, Raluca Alexandra Prună – 17 noiembrie 2015 – 4 ianuarie 2017, Florin Iordache – 4 ianuarie 2017 – 9 februarie 2017, Ana Birchall – 9 februarie 2017 – 23 februarie 2017 (interimar), Tudorel Toader – 23 februarie 2017 – 15 iunie 2017 și până în prezent.

Cei 25 de miniștri ai Justiției din ultimii 28 de ani ar trebui să-și facă singuri mea culpa pentru felul în care au administrat Justiția din România, având același sistem de referință, respectul pentru lege, respectul pentru dreptate și adevăr, față de care anticii ne povestesc că Justiția trebuie să fie oarbă pentru a lăsa balanța să nu se incline, să ofere ambelor părți aflate în proces echilibrul pe care legea în litera și spiritul ei.

Paradoxal, în perioada mandatelor prezidențiale ale lui Traian Băsescu, s-a permis de către anumite personaje, în marea lor parte aflate în directa subordonare a președintelui țării (șefii serviciilor secrete de informații, șefii parchetelor, numiți de către același președinte de țară) ca legea să fie lăsată în ofsaid, astfel încât să se formeze un stat paralel, care să-și permită să adopte un nou regulament, o nouă atitudine față de lege, aceasta ne mai fiind egală pentru toți. S-au făcut astfel o serie de rabaturi ”de la litera și spiritul legii”, mizându-se pe importanța defrișării spațiului, de acele elemente ostiile direcțiilor, pe care o anume parte a Puterii le avea de îndeplinit. De această dată prioritatea era dictată de interesul de grup organizat. Nu a mai interesat pe nimeni că procurorii falsifică probele de la dosar, că DNA, SRI și ÎCCJ realizează un drum al morții, o linie verde deschisă, pe care oamenii incomozi intereselor băsesciene, de exemplu și mai apoi ale sistemului în sine, care a început să funcționeze asemenea unui perpetuum mobile, în interes propriu, a executanților rămași fără supremul conducător, bagă oameni nevinovați în arest preventiv și, mai apoi, la pușcărie, eliminându-i din postura de adversari incomozi.

Mandatul Monicăi Macovei, din 2004 -2007, a produs de fapt subordonarea politică a parchetelor și întărirea rolului președintelui țării căruia i s-a creat atenționarea șefilor de parchete: ”Eu te-am numit!” Din acest moment putem vorbi despre nașterea sau renașterea poliției politice, astfel încât toate forțele de represiune au fost din nou puse cu tunurile pe populația civilă, dacă aceasta risca să fie de o cu totul altă părere decât aceea dictată de Mărețul Conducător.

Cred că după deparazitarea Justiției, ar trebui să ne aplecăm răbdători și asupra mandatelor prezidențiale ale lui Traian Băsescu și al lui Klaus Iohannis pentru că, în aceeași logică, sunt o serie de situații spectaculoase pe care bunul simț, cel puțin, nu le justifică.

Iată un subiect serios asupra căruia ar trebui să se aplece și strada, să-și construiască de această dată o atitudine solidă, bazată pe amendarea fărdelegilor pe care clasa politică ar trebui să dea seamă.

ADI CRISTI