NICOLAE MANOLESCU – (I)DOL(I)UL SCRIITORIMII

Adi Cristi

Adi Cristi

Un alt personaj „cu cântec”, dacă tot este vară caniculară, cu inevitabilele atacuri de panică, ar putea să fie Nicolae Manolescu. De această dată nu putem să nu invocăm intelectualul de rasă, criticul literar de aleasă ţinută, unul din ultimele repere care au încercat (fără a reuşi) să se înalţe acolo unde a respirat George Călinescu. Poate dacă nu l-ar fi maltratat comuniştii ar fi crezut şi în Dumnezeu, credinţă care i-ar fi desăvârşit scara valorilor, pe care şi-a ridicat opera sa de critic literar. Paradoxal, Nicolae Manolescu, fără Istoria Critică a Literaturii Române, ar fi fost mult mai strălucitor, chiar şi doar din amintirile celui mai important critic de întâmpinare din literatura română a ultimei jumătăţi de veac, până în 1989.

Ca personaj, Nicolae Manolescu este fascinant.  Un „reuşit norocos” care şi-a  trăit viaţa la maxim, chiar dacă ar fi dorit ca „femeile să-i cadă ca muştele” în braţe. El, cabotinul, crede că „nu a fost să fie”, chiar dacă în realitate au existat câteva frumuseţi care au reuşit să-i legene capul în poalele lor. La cei peste 70 de ani continuă să fie „craiul ăl mai crai”, mimând profund „huzurul din Rai”.  Profunzimea este una dintre calităţile academicianului, chiar dacă ea este cu mult minimalizată de o anume răutate şi invidie, care încearcă să-l separe de restul plutonului. Este bun cu cei care i se închină, este rău cu cei care îl desfid. Nu acceptă să fie cineva deasupra lui, chiar dacă cu greu i-a suportat pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. În 1996 a vrut ca el să fie Preşedintele României (după modelul Havel), dar a eşuat lamentabil (el sau noi, restul, poate).

Şi-a educat mai apoi revolta, de când a învăţat că omului politici nu-i este permisă destăinuirea personală, drept pentru care, de când este Ambasadorul României la UNESCO, preferă să sufere de „mâncărici pe limbă”, decât să-şi facă publice părerile sale. Iubeşte prea mult funcţia (de orice fel, natură şi importanţă) pentru a o pierde, pentru a se debarasa de ea, chiar dacă aceasta îi este principalul său călău profesional, cel care ar putea „să-l strice la nemurire”, cum se mai strică oamenii la burtă, dacă amestecă laptele cu perjele.

A depăşit confuzia interioară, ajungând să-şi construiască strategii publice pentru a rămâne cel puţin în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. A ajuns să modifice tot ceea ce trebuia modificat, de la „regula în timpul jocului” la echipa sa de „yesmen”, care a reuşit imposibilul. A reuşit să schimbe statutul USR, în esenţa lui, desfiinţând pur şi simplu Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor, pe motive ciudate, hilare şi groteşti, chiar dacă acestea invocau acelaşi numitor comun, lipsa de bani a uniunii. Ciudată această lipsă de bani, când de fapt prăpastia în care a ajuns USR s-a adâncit în timpul mandatelor prezidenţiale ale lui Nicolae Manolescu, mult prea preocupat de destinul său parizian, decât să nevoile şi mai ales de interesele scriitorimii române.

Nu suportă să înveţe din bătrâneţea care îl cucereşte şi care începe să-i joace feste, chiar dacă strigă de la înălţimea scenei Ateneului Român că „nimeni nu are dreptul să-l trimită la culcare, pe motiv de vârstă. Vârsta, spune distinsul critic literar, îşi este declinată de cartea de identitate, dar ea nu te reprezintă decât în măsura în care energia ta din viaţa de zi cu zi te reprezintă.

Nicolae Manolescu recunoaşte că nu a atins piscurile lui George Călinescu, chiar dacă personal nutresc o mare simpatie, o mare preţuire, faţă de acest spirit neliniştit, neobosit şi pe alocuri blocat încă între pereţii Cenaclului de luni. Cu toate acestea, nu pot să nu-l întreb, aşa cum l-am întrebat şi pe Traian Băsescu: „Până când?” Cel puţin Ion Iliescu a recunoscut că el va ieşi din politică doar cu picioarele înainte! Oare, aceasta să fie o nouă modă la români? Dacă înainte se ieşea din funcţia de director la pensie, acum se iese din funcţia de preşedinte USR doar pe drumul înspre cimitir?! Ar fi mult prea grotesc şi chiar neproductiv. Pentru ambele părţi.