24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
În timp ce unii se războiesc cu alţii, în timp ce unii se ţigănesc cu alţii, în timp ce restul nu mai au nici măcar chef să iasă afară, acolo unde, fie caniculă, fie furtună, exista un motiv din ce în ce mai firav să fie luaţi în seamă, nu putem să nu observăm că „viaţa merge înainte”. Este o certitudine, fără ca aceasta să ne indice şi drumul pe care merge, drum ce nu poate fi decât unul bun sau unul rău. Dacă întrebi poporul şi opoziţia politică, invariabil, de 23 de ani, noi mergem pe drumul rău. Dacă întrebi pe cei de la putere, oricare ar fi aceştia, ni se răspunde că acesta este drumul bun, aceasta este calea, chiar dacă, pe parcursul celor două decenii şi mai bine, a fost inventată şi „a treia cale”.
Avem, peste toate aceste confuzii şi ambiguităţi, şansa de a ne mişca, şansa de a respira, şansa de a ne scula şi de a ieşi în fiecare dimineaţă din casă, poate, poate, vom întâlni, în cele din urmă, norocul nostru decisiv.
Am ajuns să fim „la mâna norocului”. Doar acesta mai poate conta, fie că face parte din categoria „norocului care dă pur şi simplu peste noi”, care ne iese în cale „pe nepusă masă”, care ne ridică din mocirlă şi ne aşează pe clipa cea lipsită de griji. Mai există şi norocul ieşit în cale, cum doar şansa mai poate ieşi, întinzându-ne mâna, care să ne scoată din nevoi. Tot noroc poate fi numit şi câştigul la Loto, de exemplu, mult mai greu de atins, dar mult mai facil de a fi ultima noastră speranţă, la care ne tot place să visăm. Un astfel de vis ne ţine în picioare, ne amână deziluziile, ne face să credem că, dacă Dumnezeu este cel care ne tot pedepseşte, tot el va fi cel care îşi va întoarce, în cele din urmă, faţa spre noi.
Fie El, fie Bingo, fie Loto, fie Pronosport, ei sunt cei în care românii au început să aibă cea mai mare încredere, în timp ce oamenii politici au intrat într-un periculos con de umbră, chiar dacă, din ce în ce mai mulţi, conştientizează faptul că lumea este în continuare condusă de aceştia şi nu poate fi lăsată doar la cheremul hazardului.
Avem, se pare, în sânge acest spectacol, pe alocuri masochist, fără de care nu mai concepem să ieşim din casă, în care nu ezităm să ne depunem toate economiile speranţelor, de care mai dispunem. Nu putem să nu sesizăm că acolo unde nu există fapte, care să convingă, există din ce în ce mai multă vorbărie. Şi, acolo unde există doar vorbărie, este terenul cel mai propice decontărilor politice. „Vorba lungă, sărăcia omului” – ne atenţionează suav înţelepciunea populară, obligându-ne să ne dăm seama de ce suntem atât de săraci, noi, un popor cotat ca fiind unul dintre cele mai harnice popoare ale Europei, aşa cum, ca ţară, suntem consideraţi una dintre cele mai bogate ţări europene, încă! Spun „încă” ţinând cont de cât de mult s-a furat din România în ultimii 23 de ani. După ce s-a furat ca în codru din ţară, iată că, încă mai putem fi consideraţi bogaţi, demni de luat în seamă, demni de ţinut minte, atât pentru aurul din pântecul munţilor, cât şi pentru zăcămintele de gaze naturale, petrol şi alte astfel de bogăţii forte, cu care omenirea s-a obişnuit deja să lucreze.
Ceea ce ne lipseşte, ceea ce nu se lipseşte de noi, ţine mai mult de dialog. De posibilitatea de a trage în aceeaşi direcţie. Suntem condamnaţi parcă la „a ne fura singuri căciula”, la a ne pune singuri piedică şi, nu în ultimul rând, la a ne trage singuri picioare în fund, întrebându-ne sideraţi: „Cine dă, bă, în noi?!”
Într-adevăr, pe români nu i-a învins decât românii!
