24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
“Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeași familie. Între el și oricare dintre liricii de elită nu a fost o deosebire ca între opaiț și lună, ci ca între stea și lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc”. (George Topârceanu)
Poetul şi traducătorul roman Ștefan Octavian Iosif ,membru fondator al Societății Scriitorilor Români,.s-a născut la 11 septembrie 1875, Brașov . Debutul publicistic se petrece încă de pe băncile școlii, într-o mică revistă școlară, “Izvorul”, 1892. Colaborează la revistele: ”Viața” lui Vlahuță, “Epoca literară” și “Epoca”, unde, pe lângă calitatea de colaborator, îndeplinește și funcția de secretar literar al lui Caragiale, în continuare, la „Convorbiri literare”, „Literatura și arta română”, „Floare albastră”(în comitetul de redacție)”, ”Pagini literare”, „Curierul literar”, iar din decembrie 1901, când apare „Sămănătorul”, este colaborator, redactor, alături de M. Sadoveanu și Ion Scurtu, director, Nicolae Iorga. Mai colaborează la “Luceafărul” și “Viața românească”.
Principalele volume de poezii apar la începutul secolului al XX-lea(1901-1910), când „poezia românească este ardelenească” (Garabet Ibrăileanu): „Patriarhale” (1901), „A fost odată……”(basm versificat după Petre Ispirescu)- 1903; „Credințe” (1906), „Tălmăciri”(1909), „Cântece” (1910), „Poezii” – culegere antologică (1893 – 1908). Urmează calea tradițională a poeziei românești: idilizarea vieții patriarhale(“Cronicarii”), nostalgia satului patriarhal („Cobzarul”, „Nucul”), sentimentul dezrădăcinării („Adio”), paseismul („E mult de-atunci”), evocarea trecutului istoric prin prezentarea unor figuri legendare(„Haiducul”, „Pintea”, Novăceștii”, “Gruia”, “Gorunul lui Horia”, „Somnul lui Corbea”, opoziția față de oraș (“Copil sărman”), evocarea unor tradiții și obiceiuri.
Într-o scrisoare adresată lui Sextil Pușcariu, prin grija căruia apare primul volum, “Patriarhale”, se confesează astfel:”Am nutrit întotdeauna iluzia tainică de a fi discipol al lui Coșbuc și un continuator al lui”. Pin intenția de a realiza o monografie lirică a satului, mai ales în primele poezii, idile rurale(“Cobzarul”, „Bunica”, „Nucul”, „Surorile”, „Haiducul”) și evocarea unor tradiții și obiceiuri, se observă o oarecare descendență din Coșbuc, dar diferența dintre cei doi poeți este vizibilă, evidentă, sunt structuri diferite. Lirismul coșbucian este obiectiv și se caracterizează prin vitalitate, vigoare, energie, echilibru clasic, pe când poezia lui Șt.O. Iosif are ca note dominante subiectivitatea și sentimentalismul, o poezie melancolizată, de tristețe și reverie, cu ecouri nostalgice, cu excepția unor poezii în care preamărește personalități din istoria sau cultura noastră.
Un suflet de copil
Șt. O. Iosif este “o punte lirică între universul poeziei lui George Coșbuc și universul poeziei lui Octavian Goga”(M. Zaciu – „Scriitori români” – dicționar).
Inițial, poezia lui Șt. O. Iosif a fost recenzată favorabil, elogios, mai ales din partea ardelenilor și sămănătoriștilor. Criticul literar Ilarie Chendi respinge poezia lui Al. Macedonski, în schimb, Șt. O. Iosif este printre autorii preferați ai criticului, alături de Octavian Goga: „Tânăr de abia 28 de ani, scria Ilarie Chendi, în 1903, Iosif are astăzi o reputație pe care n-o întrece decât aceea a domnilor Coșbuc și Vlahuță”. Cu trecerea timpului, lirica lui Șt.O. Iosif înregistrează o curbă descendentă. Trei sunt factorii care contribuie la aceasta: apariția lui Octavian Goga, tot ardelean, cu un talent superior lui Șt. O. Iosif, aflându-se în fruntea poeziei postcoșbuciene; afirmarea, în peisajul liricii românești a unui curent literar modern, simbolismul și, în fine, colaborarea cu Dimitrie Anghel, prin “muzele în tovărășie”, cu pseudonimul comun al celor doi: A. Mirea.
În opinia lui George Călinescu, Șt. O. Iosif, încadrat la capitolul “Tendința națională”, este un poet minor, dar un traducător minunat, de asemenea, potrivit lui Eugen Lovinescu, care e de părere că poetul are mai degrabă”psihologia inadaptatului” decât a dezrădăcinării, este un boem, visător, iar poezia sa este „expresia mediocră a unei sendibilități duioase și dulcegi”, „lipsită de invenție verbală și expresie figurată”. După M. Dragomirescu, este‚ ”un inadaptabil”, iar Perpessicius îl consideră “un suflet de copil”.De asemenea, este recunoscut ca unul dintre cei mai buni traducători din poezia universală. Traduce din Heine, Petofi, Schiller, Goethe, Verlaine, parțial din Shakespeare. Poeții din care a tradus l-au influențat în opera sa.
Suflet delicat și sensibil, fire melancolică , își manifestă, în versuri, compasiunea pentru traiul sumbru al unor poeți contemporani: „O viață” (Ștefan Petică), “Elegie”.
“Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, afirma George Topârceanu, dar a fost din aceeași familie. Între el și oricare dintre liricii de elită nu a fost o deosebire ca între opaiț și lună, ci ca între stea și lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc”.
Caleidoscop-ul lui A. Mirea
Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau – structural vorbind – niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim – A. Mirea – sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreună celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt.O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează. Șt.O. Iosif moare în spital, la 22 iunie 1913.Natalia Negru se recăsătorește în 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare, după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit încă 50 de ani.
