UN PROLETCULT

Adi Cristi

Încercam să evadez din lumea reală, să arunc o privire de ansamblu asupra a ceea ce gândul nostru poate dicta spre „luare aminte”. Avem această capacitate de a sintetiza, de a pietrifica un pasaj din viaţa noastră, considerând că astfel suntem în măsură să lăsăm mărturie urme ale prezenţei noastre „pe câmpul de luptă”. Există un deal prin împrejurimile Iaşilor, pe care localnicii îl numesc „Căpriţa”, unde copil fiind mergeam pentru a aduna „ţiuri”, particule de trotil pe care le puneam, în Piaţa Unirii, pe linia tramvaiului, extaziindu-ne la zgomotul pe care îl făceau acele mici şi nevinovate explozii. De fapt „ţiurile” erau particule din încărcătura unor proiectile, rămase pe câmp din timpul celui de-al doilea război mondial. Aşa au ajuns de râsul copiilor „uneltele morţii” care, la vremea lor, înspăimântau popoare, pricinuind unul dintre cele mai mari coşmaruri din istoria omenirii.

Asemenea „particule de istorie”, ce au (ne)şansa să ajungă tot „de râsul copiilor vremurilor viitoare”, poate să fie zbaterea noastră pentru o lume mai bună, pentru o lume în care tot încercăm „să desfacem şi să facem” jocurile politice ale noastre sau ale altora.

Trăim un timp prezent pe care încercăm să-l personalizăm, fiecare cu ceea ce avem mai bun, cu ceea ce avem mai de preţ. Încercăm, de fiecare dată, să identificăm „şansa vieţii noastre” în oportunităţile ce ne ies în cale, considerându-ne a fi „cei chemaţi să salvăm lumea”.

Ridicolul unor astfel de poziţionări, atunci când va fi pus în evidenţă, nu ne va mai afecta, chiar şi numai pentru că, în general, aceste bilanţuri vor fi făcute „post-mortem”, chiar dacă la căpătâiul nostru se vor auzi cele 21 de salve, trase în semn de recunoştinţă, pentru tot ceea ce am însemnat noi în timpul vieţii pentru ţară.

Curajul şi responsabilitatea sunt valorile produse în spaţiul social, pe care viaţa se joacă, asemenea unui spectacol atent regizat de fiecare în parte sau de către unii dintre noi, dintre cei care deţin puterea.

Supremaţia legii încearcă astăzi să ţină locul dominaţiei harismatice sau a celei tradiţionale, momente ale istoriei omenirii în care exista cineva care decidea pentru tot grupul pe care îl conducea, asupra căruia avea puteri depline sau acele puteri recunoscute de comunitatea respectivă.

Astăzi legea încearcă „să strige în gura mare”, pentru toţi, că „nimeni nu este mai presus de lege”, că „toţi suntem egali în faţa legii”, chiar dacă ea nu este aceeaşi pentru toţi. O astfel de constatare aduce la bară Justiţia, oferindu-i neşansa de a se judeca pe sine, în faţa tuturor.

Omul politic ajunge să se recunoască în forma caricaturală a marionetei nu ştiu cui sau, în cel mai bun caz, a obsesiilor sau aspiraţiilor sinelui său. Într-o astfel de constatare îşi face loc să încapă şi observaţia axiomatică deja, prin care se spune că politica este imorală, dar necesară, atâta timp cât toate instituţiile, independente de presiunea politică, sunt în fapt dependente de decizia politică, fie chiar doar în momentul numirii conductorilor acestora.

Oricum, orice am face, oricât de mult ne-ar place să ne distrăm cu afirmaţi de genul „independenţi politici”, în mediul nostru public există o constatare care ne pedepseşte prin penitenţă, chiar şi numai pentru a ţine cont că tot ceea ce facem noi astăzi, pentru noi, s-ar putea să se întoarcă împotriva noastră, mult prea târziu să mai corectăm ceva, ajungând şi noi ceea ce a ajuns A. Toma,  de exemplu, pentru literatura română, un proletcult.