SĂ NU FIM, LA RÂNDUL NOSTRU, CĂLĂI

Adi Cristi

Pe lângă toate celelalte probleme existenţiale, cu care ne confruntăm zi de zi, de la creşteri permanente a preţurilor şi până la surpa-taxarea vieţii, iată că ne trezim puşi faţă în faţă cu o serie de mărturii zguduitoare şi zdrobitoare despre ceea ce se s-a întâmplat în puşcăriile comuniste, conduse de oameni care astăzi încearcă „să-şi încheie socotelile cu viaţa” într-o discreţie pe care doar umbrele le mai pot contura.

Astfel, o nouă specie inumană vine la întâlnirea cu faptul cotidian, fiind codificată cu indicativul „torţionari”. De fapt, „torţionarii” erau acei deţinui puşi de conducătorii puşcăriilor de pe tot cuprinsul ţării, să-i schingiuiască pe colegii de celulă, să-i supună la cele mai inumane şi mai scabroase situaţii, încercând astfel să-i coboare pe cei care „trebuiau reeducaţi” la limita de jos a suportabilităţii, a disperării şi, mai ales, a condiţiei umane. Nume precum cel al torţionarului Ţurcanu rămâne de referinţă atunci când încercăm să păstrăm mărturie, cu semnificaţia „să ţineţi minte, să nu uitaţi, pentru ca să nu se mai repete” aceste episoade, care nu au cum să ne facă cinste rasei noastre de fiinţe superioare, care gândesc, care au o conştiinţă de sine ce ne plasează în partea superioară a vieţii.

Astăzi, începem să-i fugărim pe străzi pe cei care au condus puşcăriile comuniste, pe cei care au executat ordinele puterii comuniste, fără a le ignora „excesele de zel” sau imaginaţia morbidă. Nu spun că nu merită şi aceştia să fie traşi la răspundere. De fapt, nici un tribunal nu va reuşi să aducă în discuţie o vinovăţie a acestora, atâta timp cât ei nu vor putea fi judecaţi după legile de astăzi, pentru faptele care le-au comis după legile din anii 1950, de exemplu. Atunci crima şi delaţiunea erau permise. Erau prevăzute în textul de lege, iar dacă nu te supuneai acestor articole şi aliniate, ajungeai în postura actorului Mitică Popescu, cel care s-a ales cu trei ani de puşcărie, pentru că a refuzat să-şi trădeze prietenii care au încercat să fugă din ţară.

La fel de adevărat şi de apreciat este şi efortul lui Marius Oprea de a scoate la lumină toate acele atrocităţi comise de regimul comunist, din categoria crimelor şi nu doar a bătăilor „soră cu moartea”, servite constat condamnaţilor politici, cu precădere, ca porţie zilnică de „reeducare”, de „băgare la cap” cine este şeful, ce vrea el şi ce trebuie să faci tu pentru a învăţa lecţia cu „Partidul e-n toate”.

Au fost momente din istoria comunismului în România în care delaţiunea era la ordinea zilei, făcea parte din instrumentarul cu care comuniştii operau „igenizarea noii puteri” de pretinşii duşmani ai poporului. Era suficientă o anonimă despre vecinul tău sau despre cel cu care s-a ciocnit din întâmplare la un colţ de stradă, pentru ca aceştia să fie imediat „săltaţi” de pe stradă şi aruncaţi în celulele puşcăriei. Tulburătoarea mărturie a scriitorului Paul Leibovici, în cartea „Valea Piersicilor”, de exemplu, aduce în realitate fapte terifiante petrecute în spatele puşcăriei de la Jilava, pe acel teren viran numit „Valea Piersicilor, pe care erau aduşi „duşmanii poporului” şi împuşcaţi, fără nici o judecată, fără nici un proces, doar pe mărturia acelor scrisori anonime.

Revenind la torturile pe care, de regulă, deţinuţii politici le aveau de îndurat, cu siguranţă că, astfel de adevăruri vor trebui spuse până la capăt, iar „artizanii” acestora, dacă mai sunt astăzi în viaţă, vor trebui arătaţi cu degetul, chiar dacă, repet, dacă nu va exista un probatoriu precis, pentru fapte care nu s-au prescris între timp, pentru a fi condamnaţi, doar oprobriul public le mai poate fi pedeapsa. Cred că acesta va cântări mult mai mult decât o închisoare la vărsata de azi a „uneltelor dezumanizării”, de peste 80 de ani. Priviţii şi veţi vedea în ochii lor, în gesturile lor cum disperarea încearcă să-i aducă cu capul sub ghilotină. Să fim drepţi, dar să nu fim, la rândul nostru, călăi!