24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ce se întâmplă astăzi în stradă, în pieţele publice ale oraşelor, devine o substanţă protestatară din ce în ce mai diluată, din ce în ce mai apoasă, oferind neşansa „scurgerii printre degete”. Nu se mai simte acea nervozitate fermă, firească contestării, susţinerii unor puncte de vedere uşor de argumentat. Totul s-a transformat într-un spectacol hilar, scăpat adesea de sub control, cu „veşnicele bucătărese” ieşite în piaţă, intransigente, violente, greu de stăpânit în interiorul unui dialog, îndepărtat forţat de o eventuală dispută de idei. Parcă am reinventat pasiunile şi vanităţile explozive, de pe urma cărora nu se pot obţine decât răni sângerânde. Fie că vorbim despre câini vagabonzi, fie că vorbim despre exploatarea aurului de la Roşia Montană, fie că vorbim despre gazele de şist sau despre salariile medicilor rezidenţi, în toate se simte ca un fir verde, nu doar protestul unor revendicări, cât mai ales dorinţa de a se impune un singur punct de vedere, cel care nu admite dialogul, chiar şi numai pentru că acesta nu mai are ce căuta în ecuaţia prezentă. Nimeni nu are dreptate, nimeni nu ştie mai mult decât istericalele lansate în piaţă sau la televizor, sub formă de argumente forte, axiomatice.
Ne-am reîntors sau ne-am prăbuşit la acest tip primitiv de comportament al anilor 1990, moment în care ne-a lovit libertatea în moalele capului, ameţindu-ne bine de tot, punându-ne, în acelaşi timp, în situaţii greu de gestionat, de la penibil la absurd, culminând cu evadări în excese de violenţă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi când un protest firesc, absolut normal unei societăţi în care dreptul la opinie nu poate fi îngrădit de nimeni, nici măcar de lipsa de pregătire pentru a înţelege esenţa fenomenului, riscă să-şi piardă mesajul pe drum, pe acelaşi drum pe care stau la pândă profitorii. Aceştia ar putea să fie reprezentaţi fie de clasa politică, fie de părţile interesate economic în afacerea propriu-zisă.
În miezul fierbinte al acestui tip de protest dus la extrem arde, precum un copac atins de trăsnet, esenţa pentru care au fost declanşate aceste energii. Nimeni nu mai ştie de ce totuşi protestează. Protestează pentru „a nu mai da la câini carne de copil”, „pentru a nu ne vinde ţara” sau „pentru a obţine ceva din revendicările sindicale”.
Mişcarea sindicală a fost înlocuită fără drept de apel de o nouă funcţie a societăţii civile, aceea de protestatar în Piaţa Universităţii. Nu orice fel de protestatar. Unul rupt de realitate, blocat în protestul său „fără nici o cale de întors”, indiferent de argumente, indiferent de motivaţii, dar nu indiferent de ceea ce se află în spatele noului tip de presiune. Vorba vine „nou tip”. Mai curând este vorba despre o atitudine redeşteptată şi perfecţionată, tocmai prin refuzul de a se mai lăsa implicată pe faţă în spaţiul politic, din ce în ce mai acaparator. Acest tip de „zonă – deparazitată de voinţa politică a puterii, dar şi de interesele opoziţiei” încearcă să-şi definească personalitatea în legea sa. O lege nescrisă dar impusă tocmai prin violenţa limbajului şi refuzul de a se lăsa manipulată în direcţia interesului politic, încercând să joace rolul adevăratei opoziţii faţă de majoritatea decisivă a celor 70%, aparţinând USL.
Evident că ceea ce se întâmplă în piaţă este o manifestare vizibilă de forţă publică, de mesaj direct, fără echivoc, adresat celor care fac jocurile, inclusiv cele de putere. Este foarte interesantă evoluţia manifestărilor în piaţă, care pot să ducă la modificări profunde în arhitectura puterii sau se pot stinge în banala lălăială a celor care nu numai că nu au nici un mesaj de transmis, ei de fapt nereprezentând decât voinţa privată a celor uitaţi în stradă de lipsa de preocupări şi de ocupaţii credibile, fiind de fapt ultimii protestatari, asimilaţi cu „bocitoarelor de serviciu” din comunităţile rurale, adunate pentru atmosferă, la capul mortului.
