24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Din ce în ce mai multe cutremure ne dau de gândit că ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este ceva întâmplător, decât dacă, considerăm că viaţa este ea însăşi o întâmplare, mai mult sau mai puţin fericită. Ar trebui să mă corectez şi să constat că viaţa este cea mai fericită întâmplare din Univers. Nefericirea intervine atunci când „mâna omului” strică echilibre, energii pozitive, happy end-uri, doar, doar va reuşi cineva să fie mai fericit decât este cel de lângă el. Această competiţie absurdă, dar pragmatică, ne pune faţă în faţă şi nicidecum unul lângă celălalt.
Am uitat (dacă am ştiut vreodată) să ţinem cont de cel de lângă noi. Avem tot timpul senzaţia că cineva ne vrea răul, că există cineva tot timpul care ne urmăreşte şi ne spionează, pentru a ne face rău. De ce?! Nu mai contează. Totul e ca noi să nu fim fericiţi, împliniţi, bucuroşi de şansa de a ne trăi clipa aşa cum ne-am imaginat că ar trebui trăită.
Nu de puţine ori suntem hipnotizaţi de o întrebare impersonală: „Cine ne doreşte răul?” – mai ales că, la această interogaţie, mai multe degete sunt îndreptate înspre cel de sus. Nu, Dumnezeu nu ne doreşte niciodată rău, ceea ce ne obligă să privim puţin mai jos, acolo unde există sfera rarefiată a conducătorilor. A celor care au fost ridicaţi în cerurile puterii de noi, cei care astăzi suntem folosiţi sub formă de şenilele pentru mişcările lor strategice, de pe scena politică a ţării. Marea responsabilitate, pe care şi-au asumat-o demonstrativ aceştia, rămâne de fiecare dată cea mai sigură lamentaţie prin care neputinţa ajunge să fie aleasă, drept formă supremă de iertare a celor care au promis, dar nu s-au ţinut de cuvânt. Într-o astfel de situaţie particulară nu este vorba despre neputinţă, cât mai ales putem vorbi deja despre situaţia în care „una se spune şi alta se face”. Această „alta se face” este de fapt gândul ascuns al celor care premeditat au minţit, pentru a ajunge la putere, astfel încât, jocurile de culise să aibă spaţiul necesar manifestărilor gândurilor ascunse, gânduri ce au fost dintotdeauna prezente în intenţiile conducătorilor noştri, chiar şi atunci când erau înfierate cu mânia opozanţilor.
Desele mişcări tectonice ale scoarţei terestre, din spaţiul nostru mioritic, nu pot fi luate ca semne divine, cât mai ales ca semne că, totuşi, în această mare de nesimţire, de indiferenţă şi de lehamete, există materia străfundurilor care se mişcă, aşa cum se mai mişcă oamenii prinşi în poziţii statice, incomode, anchilozante, în cele din urmă.
Specialiştii ne spun, prin explicaţiile lor credibile, că aceste descărcări de energie sunt lucruri bune, care ni se întâmplă, evitându-se, astfel, acumulări majore de tensiuni ale scoarţei terestre, acumulări ce ar putea da naştere unor cutremure semnificative şi în zona Vrancea.
Mai mult, prezenţa acestor „zgâlţâituri” uşoare ne păstrează în actualitate întreaga procedură ce trebuie urmată, în eventualitatea producerii unui seism semnificativ, de peste 7 grade pe Scara Richter. Această „aducere aminte” nu ar trebui lăsată să intre în banalul cotidian, ea fiind întreţinută în logica acelor dese repetiţii necesare formării de reflexe condiţionate, reflexe care pot fi în stare să reducă pagubele materiale la maxim, ba chiar să ne salveze şi viaţa. Deocamdată ar trebui să exersăm, în procedurile asumate, şi gesturile de solidaritate, de grijă faţă de aproapele tău, mai ales că situaţia de fapt din ţară invocă şi impune şi o astfel de atitudine. Cel puţin să ţinem cont despre această nevoie de a exersa, dacă pornirile din sinele nostru sunt deocamdată amorfe.
