Începând de astăzi ne gândim la mântuirea noastră ca popor. Avem această datorie sfântă de a menţine aprinsă flacăra veşniciei noastre, îngrijind-o, dar şi protejând-o. Luna decembrie, din 1989, şi-a îmbunătăţit semnificaţiile adăugând luminii naşterii lui Iisus Hristos, lumina libertăţii pe care poporul român a fost nevoit să şi-o plătească cu jertfe de sânge.
Pentru români, luna decembrie înseamnă, sau ar trebui să însemne, mult mai mult decât luna cadourilor, luna dăruirii, luna speranţei întru mântuire. Înseamnă mai ales luna în care poporul român şi-a recâştigat demnitatea şi dragostea de ţară, atunci când aceasta a fost smulsă din ghearele unei dictaturi dezumanizatoare.
În decembrie 1989 românii au avut prilejul de a se bucura de Naşterea Domnului după aproape jumătate de secol de comunism, chiar şi numai pentru că, din 22 decembrie 1989, românii au devenit din nou liberi, au reuşit să se ia din nou în seamă, să ţină cont de visele şi de năzuinţelor lor, fără a mai fi sclavii nici unei ideologii, nici unei forţe politice, care i-a condamnat la „pretinsa fericire”, atât de violent clamată pe fondul sărăcirii şi limitării drepturilor unui popor întreg.
Ziua de 22 decembrie de după 1989 a însemnat pentru români un motiv în plus de sărbătorire, o repetiţie generală a bucuriei Naşterii Domnului, eliberată şi ea din beciurile comunismului o dată cu libertatea poporului român de a fi demn, de a lăsa valoarea să împartă bucatele la masă.
Normalitatea unui popor poate fi stabilită prin firescul în care acesta se mişcă, ţinând cont de nevoile şi preferinţele individului, evitând să i se impună formule artificiale de” a se simţi fericit”, de „a-i fi bine”, doar pentru că societatea consideră că „ar trebui să-i fie aşa cum s-a stabilit la vârf”.
Reţeta „binele întregului popor” a eşuat în comunism, chiar şi numai pentru că acest bine nu era altceva decât obsesia conducătorilor şi nicidecum a „beneficiarului”. Astfel, un „bine” impus s-a dovedit a fi cel mai mare rău pe care poţi să-l faci cuiva.
Pe 22 decembrie românii şi-au câştigat libertatea de a-şi construi viaţa „după chipul şi asemănarea lor”, atâta timp cât acest proiect nu afectează cadrul legal existent, reuşind să armonizeze interesul personal şi pe cel general în aşa fel încât binele tău să nu fie răul celorlalţi.
Provocarea de acum 24 de ani nu ar trebui tratată cum astăzi încearcă sau, mai bine zis, continuă să o facă şi guvernanţii actuali. Oricât de comod sau de incomod le vine, aceştia din urmă ar trebui să ţină minte că Revoluţia Română de la 1989 a fost făcută nu doar de academicieni, scriitori, ingineri, dar şi de bişniţari, de golanii epocii de aur şi de cei care au plecat acasă să umple sifoane, dar şi de cei care, pe 14 decembrie 1989, la Iaşi, au provocat, înaintea Timişoarei, regimul comunism la luptă, difuzând un program de luptă împotriva acestuia şi a conducătorilor lui. Gestul premierului Victor Ponta de a se încăpăţâna să nu respecte Legea 341/2003 este unul descalificant, aşa cum a fost şi pentru Emil Boc, cel care a făcut primul pasul în a discredita pe cei care, pe 22 decembrie 1989, s-au opus regimului comunist, obligându-l să abdice.
Este impardonabil acest gest, această încercare de a discredita cel mai important moment politic consumat în România, începând cu 14 decembrie 1989, moment în care, se ştie deja, a început Revoluţia Română de la 1989.
Este decembrie, luna miracolelor şi a magilor vestitori! Cred că ar trebui să punem la punct câteva din angoasele, care ne tot macină de aproape un sfert de secol. Nu este neapărat nevoie ca recunoştinţa să fie acordată doar celor morţi. Ar fi timpul ca să ne dăm seama că cei care suntem în viaţă avem această datorie sacră de a ne aprecia semenii pentru ceea ce au făcut într-un anumit moment şi nu doar pentru că unii au sau nu papion.
Revoluţionarii nu se legitimează decât prin ceea ce au făcut ei atunci pentru ţară. Ei nu au nevoie de legitimaţii, de papion, ei sunt revoluţionari şi în pielea goală, căci ei tot timpul vor fi acoperiţi de drapelul ţării, de tricolor.