Încerc să mă detașez de nervul nebuniei de pe scena politică a țării. Spațiul acesta, construit pentru dezbateri de idei, s-a transformat în ultimii 10 ani într-un adevărat abator, în care toți se măcelăresc unii pe alții, încercând să iasă la suprafață, să țină capul sus, dar nu pentru că ar fi mai mult aer acolo, ci pur și simplu pentru că, din când în când, se mai bălăngănea securea, asemenea unui pendul, retezându-l, exact în logica ruletei rusești.
Dintr-o astfel de tensiune, de îmbulzeală sufocantă, încerc să evadez, să mă retrag într-un spațiu rupt acestui tip de realitate. Chiar dacă în comunitatea în care trăim un astfel de spațiu nu există, fie că te afli în vârf de munte, sau în inima câmpiei, în largul mării sau în adâncul peșterii, poți să te detașezi de mocirla în care tălpile tale sunt condamnate la a simți pământul până la oase.
Într-o astfel de retragere cu ochii închiși, cu urechile acoperite, încerc să-mi dau seama unde am ajuns. Unde ne aflăm, unde ne situăm în această lume a imposibilului, în care ziua de mâine se află la distanțe care altădată despățeau anii între ei.
Țara nu mai respiră. Țara se află în colaps, de această dată provocat de scandaluri, de dușmănie, ură și, mai mult, de lipsa unui orizont luminos, optimist, plin de promisiuni și încredere în speranța de a fi recunoscuți în cele din urmă în postura celor pentru care clasa politică lucrează și nu invers.
Trebuie să ne decidem, fără prea multă oboseală, care dintre cei doi candidați la prezidențiale merită să fie președintele României, meritându-ne pe noi, ca popor. Meritul pe care majoritatea alegătorilor ar trebui să-l recunoască este dat, în primul rând, de răspunsul la întrebarea: Cine poate fi președintele necesar românilor, Victor Ponta sau Klaus Iohannis? Victor Ponta, care în 1989 avea 17 ani, fiind elev sau Klaus Iohannis care în 1989 împlinea 30 de ani, lucrând ca profesor de fizică la Liceul Samuel von Brukenthal din Sibiu, având deja o vechime în învățământ de cinci ani.
Traiectoria în politică a celor doi a fost inegală. În timp ce Victor Ponta reușește să ajungă liderul celui mai mare partid politic din țară (PSD) și mai apoi primul ministru al Guvernului României, susținut de cea mai mare majoritate parlamentară post-decembristă (USL), Klaus Iohannis își compromite destinul său de om politic, prin măcelul la care a fost supus de către mass media. Primarul Sibiului și copreședinte al ACL, Klaus Iohannis, a demonstrat că nu are abilitatea de a fi un om politic de mare anvergură.
Să nu fiu înțeles greșit. Din postura individului monosilabic, a politicianului cu mult prea puține idei care să convingă, nimeni nu l-a putut scoate pe cel care a nimerit în urma unei conjuncturi, nefericite astăzi pentru liberali, în fruntea acestora, neștiind practic ce să mai facă în continuare. S-a întâmplat să fie în apropierea sa Vasile Blaga, liderul PDL, partid pe care, din 2010, liberalii l-au atacat la firul ierbii pentru dezastrul produs în țară de democrat-liberalii, fără ca liderul actual al Marelui PNL să aibă o tresărire, o jenă, să se simtă ofuscat că Marele Vasile Blaga a pus șaua pe liberali și mătură cu ei sudul țării (sic!)
În timp ce Victor Ponta demonstrează buna sa intenție de a fi președintele tuturor românilor, inclusiv al lui Corneliu Vadim Tudor și Kelemen Hunor, Klaus Iohannis refuză brutal orice negociere cu ceilalți candidați, care nu au intrat în turul II, mergând pe drumul lui Traian Băsescu, la fel de refractar față de capacitatea liderului politic de a negocia în interesul unirii forțele politice, nelăsând țara la voia întâmplării. Traian Băsescu și-a demonstrat mai apoi dușmănia față de poporul român, în fiecare zi a celor zece ani de mandat. Acesta este drumul lui Klaus Iohannis administrat la modul strălucit de reflexul șefului său de campanie electorală, nimeni altul decât Vasile Blaga, cel care a reușit să-l facă președinte de două ori pe Traian Băsescu.
Ceea ce ar fi trebuit să fie demonstrat devine astfel redundant, atâta timp cât ne aflăm în fața unei axiome: Klaus Iohannis în limba română înseamnă Traian Băsescu.
Un astfel de gând se strecoară prin mine atunci când m-am retras într-o anume singurătate care a reușit să mă separe de învălmășeala din stradă, din studiourile televiziunilor de știri, acolo unde, în fiecare seară, latră un dulău, Calimente după numele lui, făcându-mă să cred că și câinii turbați, în țara asta a nimănui, sunt liberi.