ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Continuăm să fim în Săptămâna luminată, săptămână în care cerurile rămân deschise, de la Învierea, astfel încât comunicarea cu Dumnezeu să fie lipsită de obstacole. De fapt, din acest moment miraculos al întoarcerii din moarte a lui Iisus Hristos, timp de 40 de zile se pregătește Înălțarea! Asta nu înseamnă că în restul zilelor anului rugăciunea noastră nu ajunge la Tatăl Nostru Ceresc. De această dată există acel surplus de interes din partea lui Dumnezeu față de noi, chiar și numai pentru că, încă vrăjiți de spiritul de sacrificiu al sărbătorilor pascale, suntem mult mai apropiați unul față de celălalt, noțiunea de aproape al nostru capătă contururi precise, ieșind din vag, aproximare, confuzie. Iubirea aproapelui este de fapt o temă pentru acasă pe care fiecare dintre noi o avem de pregătit în fiecare zi, doar că suntem ascultați la tablă de două ori pe an, la Crăciun și de Paște.

Din ce în ce mai multe voci încearcă să pună ordine în declarații și să separe spectacolul de gestul firesc al mulțumirii prin rugăciune și smerenie. Lauda în public, gălăgioasă, spectaculoasă, prin care pretinsul credincios încearcă să-și enumere faptele de vitejie față de aproapele său, ce poate fi un cunoscut sau chiar un necunoscut, este de fapt momentul cel mai penibil și mai puțin productiv din activitatea sa deformată de drept credincios. Sunt deja oameni cu malformații de vampiri de imagine, care sunt exclusiv interesați de imaginea lor în societate, atâta timp cât orizontul lor este limitat de ce spune electoratul, de felul în care acesta votează, evident în avantajul ”alesului”, în primul rând.

Astfel de specimene, ce țin mai mult de atavismul ca formă involutivă, pierdută în libertate, nu fac altceva decât să-și trădeze foarte ușor, aproape instantaneu, nimicnicia lor de oameni vânduți banului, lipsiți de acea sensibilitate pe care doar gestul uman o poate crea și mai ales întreține prin continuitate, ocolind firesc momentele de prim plan generate, de regulă, de sărbătorile religioase.

Încă mare parte din noi suntem anesteziați de forța tragică a sărbătorilor pascale, de sacrificiul pe care Iisus Hristos l-a făcut pentru iertarea păcatelor omenirii, aici incluzându-ne și pe noi, cei care am venit recent pe lume. Chiar dacă timpul prezent al acestui trecut a fost acum 1985 de ani, când neamurile noastre se aflau în procesul formării lor ca strămoși primordiali pe anumite spații ale pământului străbun, nu putem să nu construim punți de legătură între cei care au fost prezenți la Răstignire și Înviere și ei care astăzi încercăm să păstrăm neîntinată memoria sacrificiului, descoperindu-i noi și noi profunzimi, semnificații. Cred că aducerea aminte mai poate fi luată în seamă, atâta tip cât aceste aproape două milenii trecute au stabilitatea acelui arc peste timp, dată de pilonul mărturiilor de la fața locului, mărturii lăsate sub formă de scriere, de povestire, de mărturisire, de pagină memorialistică ce poate fi cu ușurință confruntată cu scrierile ce converg spre același moment, de data acesta povestit de mai mulți apostoli: Matei, Marcu, Luca, Ioan. De fapt, vorbim deja de mături culese la a doua sau chiar la a treia generație de după Iisus Hristos, mărturii culese de anonimi sau de purtătorii pseudonimelor, ce le păstra ascunsă adevărata identitate. Evangheliile au putut fi acceptate și introduse în Noul Testament, în momentul în care ele au primit nume de apostoli, certificând astfel, printr-un astfel de canon, autenticitatea mărturisirilor puse de această dată în circulația creștină sub semnătura lui Dumnezeu. Este un fals grosolan sau pur și simplu o cutumă a vremurilor. De fapt, cine este Dumnezeu, atâta timp cât Cartea Sfântă, Biblia, a apărut post fatum cu minunile dumnezeiești care l-au convins pe păgân să vină în această religie a omului, care s-a dovedit a fi creștinismul?

„Ceea ce cei mai mulți nu-și dau seama este că titlurile lor (se referă la cele patru Evanghelii) au fost adăugate ulterior de creștini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărți fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creștinii? Amintiți-vă discuția anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărțile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite și larg acceptate ca autorități în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, așa că le-au fost atașate nume de apostoli.”

(Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.)

Mai mult, cele patru Evanghelii canonice nu au fost scrise de martori direcți la evenimentele relatate, iar ele nici măcar nu susțin că ar fi scrise de martori direcți la acele evenimente:

„Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.”

(Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.)

Din ce în ce mai firească ne apare interdicția biblică, cu ajutorul căreia se poate conserva zicerea inițială: Crede și nu cerceta! Dar, ce să faci când mintea omenească este curioasă și iscoditoare? Hristos a Înviat!

ADI CRISTI