Ucraina: La un an de la Maidan, UE trage lecții din tatonările sale în Est

„Chiar experții, universitari care urmăreau acest proces îndeaproape, au fost surprinși”, subliniază el. „Nimeni nu a prevăzut reacțiile în lanț, poate că nici chiar rușii”, confirmă specialista Giselle Bosse, profesor asistent la Universitatea din Maastricht.

La 21 noiembrie 2013, în cursul unui summit la Vilnius, președintele prorus Viktor Ianukovici renunțase la semnarea Acordului de asociere cu UE în favoarea unei cooperări sporite cu Rusia. Acest refuz a declanșat mai multe săptămâni de manifestații proeuropene și a provocat fuga lui Ianukovici după o baie de sânge în rândul manifestanților în februarie, urmată de anexarea Crimeii de către Rusia la începutul lunii martie.

Conflictul în estul Ucrainei, declanșat în aprilie de separatiști proruși, s-a soldat cu peste 4.300 de morți până în prezent.

UE, care promisese să aducă pacea și stabilitatea în Europa, să fi semănat oare semințele secesiunii, adică ale războiului, intrând în sfera de influență a unei Rusii doritoare să-și restaureze ascendentul asupra fostelor țări din blocul sovietic?, se întreabă autorii comentariului.

„Comisia Europeană nu a sesizat efectul geopolitic al Acordului de asociere pe care urma să-l negocieze cu Ucraina”, subliniază Pertusot, amintind că această țară de 45 milioane de locuitori trebuia să servească drept exemplu și să ilustreze binefacerile politicii de „soft power”.

Experții și funcționarii europeni s-au concentrat asupra aspectelor tehnice, în timp ce, din punct de vedere politic, Polonia și țările baltice sperau „să marcheze astfel o frontieră clar ireversibilă” cu Rusia, pe care „nu voiau s-o lase să navigheze singură în aceste țări”, potrivit aceluiași cercetător.

„Poate că UE a declanșat ceva fără să vrea”, admite dna Bosse.

Uniunea Europeană „a fost asociată din ce în ce mai mult cu NATO în percepția rusă și când Parteneriatul Estic a emis o ofertă concretă sub formă de acorduri de asociere și de liber schimb, Rusia a adoptat o poziție deschis conflictuală față de UE”, consideră experții Laure Delcour și Hrant Kostanyan, într-o notă a Centrului pentru Studii de Politică Europeană (CEPS).

Moscova a vrut să contraatace, lansând o uniune vamală și o Uniune economică eurasiatică, ce reunește Kazahstanul, Belarusul și Armenia și care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2015.

Criza gazelor naturale cu Ucraina la începutul anului 2009 și războiul-fulger dus de Rusia în sprijinul republicilor separatiste din Georgia câteva luni mai târziu au arătat că ea putea să fie mult mai agresivă.

În acest context, Parteneriatul Estic — dotat cu sute de milioane de euro ca ajutor anual — a fost încheiat de UE în mai 2009 cu Ucraina, Georgia, Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan și Belarus. Primele trei au semnat în final în iunie un acord de asociere și de liber schimb cu UE, ceea ce reprezintă o apropiere economică, socială și politică fără precedent cu Bruxellesul, dar exclude totodată o aderare deplină și integrală.

În paralel, în lipsa unui consens între cele 28 de țări, UE a lăsat să se împotmolească „parteneriatul strategic” pe care ea și l-ar fi dorit cu Rusia.

Parteneriatul Estic nu poate fi totuși singurul blamat pentru a fi declanșat intervențiile ruse în Ucraina din luna martie și până în prezent. „Acestea sunt legate mai mult de o apărare a intereselor de securitate ale Rusiei, Ucraina reprezentând o poziție strategică pentru ea”, estimează dna Bosse.

După fuga președintelui Ianukovici, Rusia, a cărei Flotă din Marea Neagră își are baza în Crimeea, „trebuia să reacționeze” în fața instalării iminente a puterii proeuropene. Ea și-a extins atunci zona de securitate, anexând Crimeea și susținând rebelii separatiști în estul Ucrainei, explică aceeași cercetătoare.

În viitor, pentru a construi o politică reală în Est, UE „ar trebui să nu uite că NATO este umbra sa și să fie conștientă” că ea este percepută astfel în Rusia, mai spune Giselle Bosse.