24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Vorbeam despre dezmeticire. Despre momentul în care este privit cu luciditate trecutul încă fumegând. Ne întoarcem la acel prezent care ne-a afectat într-atât încât ne-a făcut să nu ne mai recunoaștem, să fim străini printre cunoscuți și cunoscuți printre străini.
Faptul că avem chipurile încă schimonosite, de o inexplicabilă durere, e semnul care ar trebui să ne țină minte. Să ne memoreze suferința cum mai sunt memorate poemele nemuritoare sau pildele rămase în reflexele noastre asemenea bornelor de hotar.
Avem nevoie ca de aer de astfel de reveniri, de astfel de repuneri în ordinea firească a lucrurilor, cu atât mai mult cu cât spațiul mioritic încă ne mai strânge la tălpi sau de gât. Trăim într-o țară în care nu mai există decât ură și dușmănie. Într-o astfel de țară patria se rușinează pentru toți românii care pactizează cu un astfel de dezastru, cu o astfel de atitudine scoasă în față, asemenea celor vinovați, dar nu pentru rușinare, cât mai ales pentru găsirea acelei normalități în care să fie redescoperit sentimentul iubirii aproapelui, singurul care ne poate garanta apropierea de valorile moralei creștine, garanția drumului cel bun într-o mare confuzie existențială.
Avem nevoie de repere, avem nevoie de valori care să ne confirme gândurile și faptele puse în consonanță cu aspiraţiile europene. Însingurarea noastră nu mai ține de tot felul de accidente, mai mult sau mai puțin provocate sub forma gesturilor spectaculoase.
Avem nevoie de acea răbdare a rememorării, a aducerii la judecata lucidității a faptelor surprinse și maltratate de orgoliile rănite, de vendetele care ne-au ținut prizonieri în această luptă pe care fiecare ne-am dorit-o a fi pusă în slujba aproapelui, a comunității.
De fiecare dată am eșuat, până acum, chiar și numai pentru că, contrar celor spuse, lupta s-a dovedit a fi confiscată de ambițiile noastre, deturnându-ne de la adevărata direcție pe care ne-am propus-o și pe care ne-am asumat-o în numele cetățenilor.
După înfrângerea recunoscută, fără a mai fi deturnată în tot felul de strigăte sinistre din gama ”am fost furați ca în codru” (după modelul băsescian, al presiunii pe care acesta nu a ezitat să o pună pe electorat și pe instituțiile statului de drept, implicate în alegeri), urmează mea culpa, recunoașterea greșelilor, printr-o judecată la rece a evenimentului astfel încât să existe șansa ca o greșeală recunoscută să fie nu neapărat”pe jumătate iertată”, cât mai ales să nu mai fie repetată.
Victor Ponta, marele și inexplicabilul învins la prezidențialele din 14 noiembrie 2014, a ales această cale a patimilor, ducându-și singur crucea înfrângerii, în văzul tuturor. A încercat să-și explice cum de a fost posibil acest eșec. A găsit trei verigi slabe pe care și le-a asumat o dată cu vinovăția dezamăgirilor produse votanților care au avut încredere în el. ”În primul rând este necesară găsirea unei soluții reale și simbolică de desprindere de trecut. Pentru mine, spune Victor Ponta, este o uriașă frustrare pentru că deși aveam doar 17 ani în 1989, pe rețelele de socializare eu sunt comunist. Sunt de stânga, dar nu sunt comunist. Eu cred că sunt un milion de tineri care nu au prins comunismul, dar care au prins de pe rețelele de socializare că eu sunt comunist și au spus că nu vor să vină comuniștii înapoi. Trebuie găsită o soluție prin care să explici foarte clar ce este un partid de stânga. 2 Să reușești să convingi că nu ești partidul care îi apără pe corupți. Așa ne-au văzut oamenii și trebuie să facem ceva care să le schimbe această percepție pe care noi o considerăm greșită. 3. Un alt lucru care este perceput în acest fel: influența baronilor locali asupra celui care conduce partidul, dictându-i acestuia anumite decizii. În realitate, eu zic că nu a fost chiar așa. Multe din deciziile guvernamentale nu mi le-au impus, ci le-am luat mai degrabă împotriva unor lideri locali. Sau le-am impus eu mai degrabă. În special în alegeri prezidențiale, percepția este esențială. Și nu poți să te lupți împotriva percepțiilor lor. Aceste lucruri trebuie modificate, nu doar printr-o declarație: nu suntem comuniști, nu protejăm corupții, nu suntem conduși de baronii locali, nu ne folosește la nimic doar o declarație”.
Cred că acesta este drumul cel bun, aceasta este atitudinea ce trebuie cultivată. A pierde alegerile, fie ele și prezidențiale, nu înseamnă sfârșitul lumii. Nu vorbim de rușine, nu vorbim de sinucideri sau linșaje. Este timpul să ne detașăm de tot ceea ce ar însemna patos, patimi, orgolii rănite. Cred că este nevoie de acest tip nou de atitudine, de comentarii, de evaluări, de reacții la rece, cumpătate, cinstite cu tine însuți, dar mai ales cu cei pe care nu ai reușit să-i convingi.
Politicianul trebuie să înțeleagă că între el și alegător, doar alegătorul are dreptate, indiferent de cât de clar și de explicit i se pare politicianului că a fost. Dacă nu a reușit să convingă o majoritate înseamnă că nu a fost destul de convingător și de explicit. El trebuie să revină a doua oară, ținând cont de ceea ce a reușit să învețe din înfrângere. Dacă nu înțelege ceva, atunci și a doua și a treia oară va fi învins. Un veșnic învins!
