REVOLUȚIONARII IEȘENI ȘI-AU FĂCUT DATORIA

Adi Cristi

Acum 25 de ani românii și-au câștigat libertatea. O libertate pentru care s-a plătit poate nemeritat de mult, când astăzi înțelegem că se putea și altfel. Morții noștri (deveniți pentru eternitate eroi martir, adăugați miilor de eroi martir pe care acest pământ i-a cerut sub foră de jertfă, sub formă de fundație necesară creșterii acestui neam și acestei țări) sunt poate câștigul nostru cel mai sigur, partea noastră de înger care nu are cum să ne mai trădeze.

Întrebarea obsedantă a acestui ultim sfert de secol a fost și încă mai murmură pe buzele tuturor: ”22 – cine-a tras în noi?”

Nici un răspuns primit până acum nu a fost mulțumitor, nu a fost edificator pentru a reuși să recompunem acele zile, astăzi inexplicabile, în care au fost contabilizați nevinovați uciși într-o revoluție care, în celelalte țări comuniste, s-a derulat într-o firească și necesară înțelegere, eleganță, numită fiind, pentru istorie, revoluție de catifea.

Numai în România a fost violență sălbatică, dusă până la crimă. Numai în România au murit oameni pentru că și-au permis să strige pe străzi și în piețele publice ceea ce de fapt fiecare din noi gândeam. Pentru prima oară, după aproape 50 de ani de comunism, am încercat să gândim cu glas tare. Am încercat să strigăm ceea ce gândeam. Am trecut direct de la gând la țipăt, fără a mai șopti sau a mai murmura dorința noastră de a acuza un regim, ce se dovedise a fi unul inuman, chiar dacă în demagogia sa încerca să ne învețe că poporul este suveran, că poporul este conducător, că regimul comunist este treapta superioară în evoluția umanității!

Pe 22 decembrie 1989 românii au ieșit în stradă, ocupând piețele publice, ocupând de fapt țara. Românii, după mai exact 44 de ani, din care ultimii 25 îi trăise în cea mai crudă dictatură ceaușistă, au avut șansa să-și privească din nou țara în ochi, așa cum țara, după tot atât amar de vreme, a avut ocazia să-și privească poporul în ochi.

Fiecare român, în acea zi de 22 decembrie 1989, s-a lăsat privit de patrie în ochi. Unii au lăcrimat, alții au murit, pentru ca majoritatea covârșitoare să iasă la luptă, cu piepturile dezgolite, construind ad hoc un zid impenetrabil în fața gloanțelor celor care au încercat să apere un regim spulberat într-o singură noapte.

A fost necesară o jumătate de secol de umilință, de dezumanizare, de batjocură, pentru ca, doar într-o singură noapte, cel care se prezenta a fi regimul politic al oamenilor muncii, confiscat de clica ceaușistă, să sară în aer, să fie pur și simplu pulverizat. Iată că, după peste 16.000 de nopți de nesomn, am reușit să fim trezii în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, după ce Iașul și, mai apoi, Timișoara au arătat întregii țării că se poate să fim și liberi, chiar dacă regimul ceaușist a transformat România într-o temniță ce a cuprins întreaga țară, în interiorul căreia a fost închis întregul popor român.

22 decembrie 1989 este ziua în care românii și-au primit înapoi drepturile și libertățile, de care au fost deposedați în 1947, de un regim politic ce s-a dovedit a fi ticăloșit, criminal și demn de dispreț.

În acea noapte, românii au început să învețe din nou să moară pentru patrie și nu pentru un nume de dictator. Au început să învețe să-și iubească țara și nu doar pe ”cel mai iubit fiu al poporului”, dovedit și pedepsit ca fiind criminalul poporului român.

Din acea noapte, au început să cadă morții, adăugându-se morților sfinți ai Timișoarei, trecând peste arsura lacrimii nevinovate înspre lumina zorilor de zi, acolo unde ne aștepta țara liberă, descătușată, pregătită pentru a fi îmbrățișată de toți locuitorii limbii române.

Dar, excesele noastre nu ne-au ocolit nici în astfel de clipe dramatice. Nu în toate județele în fruntea comunităților nu s-au minerit oameni destoinici, ci uneori pramatii lipsite de orice urmă de a fi un bun organizator, căci, nu trebuie să uităm viața mergea înainte, indiferent de ceea ce se întâmpla în stradă. Era nevoie de alimente, era nevoie ca spitalele să funcționeze, ca localitățile să aibă apă, pâine,  electricitate, căldură etc. Poate nu ar fi fost o așa de mare problemă dacă în comunism nu am fost învățați să existe un prim secretar, care să le dirijeze pe toate, de care să depindă orice mișcare din zi dau din noapte. În locul acestuia s-a pus o structură de conducere care și-a asumat nu numai victoria revoluției, dar și buna funcționare a localității.

Lipsa de performanțe a acestor conducători a dus inevitabil la victime omeneşti, altele decât acelea produse de rezistența anumitor structuri militare, programate să apere nu doar regimul comunist, conducătorii acestuia, cât mai ales să riposteze în eventualitatea unui atac armat de la Est.

Astfel, au apărut ca ciupercile după ploaie ”orașele martir”, acolo unde nu au existat decât bâlbâieli severe de organizare, ceea ce au cauzat schimbul încrucișate de focuri. între ”noi și ai noștri”, crescând pe nedrept numărul morților nevinovați. Dar, se vorbește  de victime colaterale revoluției, ceea ce nu poate să scuze gravele eroi de organizare, atunci când acestea au produs pierderi de vieți omenești.

Iată de ce ar trebui, dacă nu pedepsiți unii, cel puțin apreciați, cu o recunoaștere publică, cei care au reușit să gestioneze revoluția, evitându-se victimele. Iașul se numără printre acele județe fără victime (singurul mort fiind rezultatul unor neînţelegeri personale între victimă și criminal, caz judecat, cu autorul omorului pedepsit deja).

În rest, în ciuda tuturor provocărilor, dirijate pe telefoanele operative,  inclusiv cele de la granița cu Uniunea Sovietică, (când armata roșie dorea din nou să vină să ne ajute (sic!), revoluționarii ieșeni și-au făcut datoria, gestionând cu calm și profesionalism toate aceste necunoscute, evitând să arunce orașul în postura unui alt ”oraș martir” al Revoluției române din decembrie 1989. Cinste lor!