POEMUL DE SÂMBĂTĂ

POEMUL DE SÂMBĂTĂ

 

Într-o pauză de gândire dialectică

 

Înconjurat de obsesii mă trezesc cu visele răscolite

prădate, răstignite, disperate…

Încerc să mă ridic…Trupul nu mă mai ascultă

ne mai având picioare

ne mai având mâini…

Doar abur de respirație sacadată

mă simt

sau viitor fum (de lumânare aprinsă)

pornit înaintea mea, asemenea vestitorilor

desenându-mi putința de a mă înălța prin rotocoale

lăsate liber să zboare

până la dezmembrare…

 

Înconjurat mă simt

cum fiarele te mai încercuiesc

rotindu-mi ochii în cap

ca prunele sau piersicile de la jocurile mecanice…

De fiecare data încerci să-ți oprești inima

ca într-o ruletă rusească

în care glontele te pândește

prin colții răbdători de sfâșiere adâncă și de sânge

De mult sânge curgător în care valurile clipocesc

a strigăt de durere adânc absorbită…

 

Mi se trezesc doar ochii…

Restul trupului îl simt pastă groasă de cauciuc fluid

ce-mi curge pe sub haine…

sau poate gol fiind în patul acela blestemat

îmi curge pe sub piele…?

 

Dar care piele? De mult am fost jupuit asemenea acelui miel

Jertfit pentru ca turma să aibă ouăle roșii…

 

Cu ouăle roșii vestind am început să cântăm:
Aleluia! Aleluia! Aleluia…

 

Înconjurat mă știu de priviri

Înconjurat mă văd de lumânări – ca un cer plin de stele pâlpâind

de atâta emoție lăsată să-mi curgă la picioare

asemenea unui tremur ducându-mă-n brațe

să trecem peste pragul morții

cum se mai trec miresele în harul legământului.

 

ADI CRISTI