24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Chiar dacă motivele de sărbătoare încă nu s-au terminat, fiind deja 5 ianuarie, trebuie să ”ne apucăm de treabă”. A te apuca de treabă nu este sinonim cu a te apuca de balustradă, oricât de metaforic ne-ar place nouă să credem că ne putem exprima, în ciuda nevoii stringente de a ne păstra echilibrul, de a fi verticali, coerenți, stabili în tot ceea ce trebuie să întreprindem pentru a ne salva rolul pe care ni-l imaginăm, cel puțin, că-l putem avea în societate. Venim după două săptămâni de vacanță a petrecăreților, de odihnă sau de oboseală plăcută, datorată petrecerilor dedicate sărbătorilor de iarnă. Venim din acea relaxare pe care ți-o dă lipsa de griji, eliminarea tuturor problemelor existențialiste, care ar putea să te încrunte, să te țină în gardă, să te lase să aștepți în picioare, în antecamera deciziilor.
Dintr-o astfel de stare ești nevoit, de calendar, să revii la realitate fără nici o ezitare. Totul se face în firescul trecerii de la noapte la zi, de la toamnă la iarnă sau, mai târziu, de la iarnă la primăvară, dacă nu direct la vară.
Ziua de astăzi ar trebui să fie consumată cu readaptarea la efortul care produce plus valoarea, la condiția noastră de producători de bunuri materiale și spirituale, încercând să ne rupem din dulcea inerție a petrecerii, întru bună dispoziție.
Românii au demonstrat pe viu că sunt cei mai petrecăreți dintre pământeni, devansându-i pe ruși și ucraineni (stăpânii de drept ai vodcii) cu câtva zeci de minute. La noi, chiar dacă o petrecere nu mai ține trei zile și trei nopți, cum ne povestesc basmele populare, încă se mai petrece până-n zori de zi, cu acea ușurință pe care ți-o dă bucuria de a te simți bine, lipsit de griji, rămas în afara problemelor ”arzătoare aflate la ordinea zilei”. Românii adoră această stare, fiind în stare să strice toate interpretările docte făcute, de această dată, la rece, privind capacitatea noastră de a ieși din sărăcia lucie, care ne caracterizează și care ne plasează tot în fruntea țărilor sărace ale Uniunii Europene.
Nu știu dacă este în avantajul nostru sau nu, dar dacă vorbim de PIB pe cap de locuitor al românului, atunci ar trebui să ne așteptăm și să ne căutăm în zona țărilor din lumea a III-a, adică din lumea țărilor africane, coborâte relativ recent din bananieri. De foarte multe ori această asociere ne provoacă o sporită nervozitate și mai ales o reacție specifică celei care este fundamentată pe ideea nedreptăților. Credem că ni se face o crasă nedreptate dacă suntem comparați cu Botswana, de exemplu (15.489 $ pe cap de locuitor), în timp ce în România PIB pe cap de locuitor este de 16.518 $ sau atunci când oficialii țărilor cu care avem semnate diverse parteneriate, mai mult sau mai puțin strategice, cred că Sofia sau Budapesta este capitala României.
Nici măcar atunci când la Pentagon, în debutul unor întâlniri oficiale, în dreptul delegației României s-a pus steagul Federației Ruse, nu am protestat vizibil și explicit, decât de la nivelul unui zâmbet de-abia schițat, într-un colț părăsit de buze. Cât despre intonarea imnului național al României din perioada comunistă, acela cu Trei culori, ce să mai vorbim dacă acest incident neplăcut s-a întâmplat în Ungaria, după zece ani de când imnul nostru național ne tot îndemna: ”Deșteaptă-te române”.
Iată de ce greșelile altora suntem nevoiți, datorită lipsei de reacție, să ni le asumăm, să le încasăm în plin, după metoda de a ne da singuri picioare în fund (pentru a ne păstra astfel în regimul semi-academic, necesar citării în eventualele cercetări științifice).
Vorbeam despre sacrificarea lunii ianuarie pe altarul petrecerilor, întreținut de tot felul de sărbători, oficializate de zilele libere conferite prin lege. Dacă ar fi să ne cerem drepturile dictate de durata de record mondial al unei petreceri în România, atunci cele 13 zile libere acordate românilor ar trebui cel puțin înmulțite cu patru, pentru a-i depăși pe francezi, cei care se bucură de 40 de zile libere, din totalul celor 365 de zile ale anului, evident în afara celor 30 de zile luate în contul concediului de odihnă. Astfel, francezilor nu le mai rămâne să lucreze decât 191 de zile, dacă din totalul zilelor anului vom scădea și sâmbetele și duminicile, declarate, de asemenea, zile nelucrătoare. Chiar și așa românii lucrează mai mult doar cu 32 de zile față de francezi, ceea ce ne asigură cu șansa că, într-un târziu, îi vom ajunge din urmă și pe francezi, ceea ce ar putea să însemne după vreo 300 de ani, cu condiția ca urmașii lui Voltaire în acest timp să mai câștige și restul de 191 de zile libere.
Oricum, ce va fi va fi, ceea ce este astăzi se poate numi repunerea în normalitate a revenirii românilor la lucru, ceea ce nu înseamnă și începerea efectivă a lucrului. Mai avem de sărbătorit. Urmează Boboteaza și Sfântul Ioan, cu paharul pe partea dreaptă!
