Astăzi încep la Iași ”Zilele Mihai Eminescu – 13-15 ianuarie”, o acțiune culturală necesară omagierii Poetului Național, prilejuită de nașterea acestuia, la 15 ianuarie 1850. Ne-am ”trezit” cu două zile mai devreme pentru a nu fractura suita de manifestări organizate la Ipotești și Botoșani, spațiul natal al poetului, manifestări dedicate Zilei Culturii Române, zi construită exact pe importanța acelui 15 ianuarie 1850, care a binecuvântat poporul român cu nașterea Poetului Nepereche. Mihai Eminescu a dat sens identității noastre naționale, a reușit să construiască, prin opera sa, limba română sub formă de albie necesară marelui fluviu, ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai tinere culturi europene, cultura română.
Dacă junimiștii ieșeni au contribuit decisiv la nașterea statului modern român, Mihai Eminescu a reușit, la rândul său, să articuleze una dintre cele mai frumoase și mai profunde limbi literare europene.
Nașterea Poetului mai poate să însemne și nașterea speranței acestui popor atât de grav umilit și batjocorit de istorie, în desfășurarea evenimentelor care, nu de puține ori, ne-au fost potrivnice (și chiar astăzi continuă să ne fie potrivnice), atacându-ne fibra demnității noastre ca națiune europeană. Dacă iubirea de țară ,necondiționată și chiar exaltată, înseamnă să fii condamnat ca naționalist, atunci Eminescu a fost unul dintre cei mai mari naționaliști români, cel care nu a acceptat cu nici un preț ”a se vorbi de rău de țara lui”, ceea ce nu i-a interzis lui să atace zonele de putregai descoperite din interior. Eminescu a fost neîndurător cu toți cei care au demonstrat apucături de șacali, sfâtecând țara după interesele lor meschine, fără a admite ca alții să lovească în noi, nefiind îndreptățiți să o facă. A fost de principiul tatălui care își dojenește la greșeală copiii, pe care îi apără, în același timp, de furia oarbă a celor interesați doar să-i adauge ca trofee pe panoplia intereselor, ce s-au dovedit a fi străine și de graiul, dar și de viitorul nostru ca țară și ca națiune.
Mihai Eminescu este una dintre puținele soluții pe care le mai avem pentru a ne conștientiza responsabilitatea fiecăruia față de ceea ce construim pentru țară. Dacă la ”bune intenții” stăm bine, la capitolul responsabilizărilor înregistrăm un deficit major. Venim din comunism cu acest reflex al ”fugii de răspundere”, chiar și atunci când noi suntem inițiatorii și executanții unor acțiuni gândite a fi ”pentru binele societății”, dar care eșuează lamentabil într-o serie de acumulări de ”foloase necuvenite”.
Mihai Eminescu este în măsură să ne responsabilizeze, să ne facă vizibil mult mai credibili decât am reușit noi să fim după un sfert de secol de liberate, pe care nici astăzi nu am fost în stare să ne-o asumăm. Suntem de 25 de ani liberi fără a reuși să înțelegem că libertatea nu este doar o stare naturală, cât mai ales ea ne este dată nouă sub formă de opțiune. Suntem liberi să alegem dacă vrem să fim liberi. În decembrie 1989 s-a murit pentru această șansă atât de grav mutilată de dictatura comunistă. Fără a supăra pe cineva, trebuie să recunoaștem că mentalitatea care încă împarte cărțile pe masă este una păguboasă, una care ne rezumă la simpli executanți, la cei mai docili ascultători, la oamenii ”mâinilor întinse” pentru a primi ceva de la cel care decide. Construcția aceasta umanoidă, de ființă care nu pretinde nimic, de zombi care doar ascultă și face ceea ce i se spune, a depersonalizat nu numai individul, cât mai ales întreaga comunitate de ”apaludaci”, de yesmeni, care nu mai pot oferi nimănui calitatea de partener credibil, nici măcar la a traversa strada împreună.
Avem nevoie de repere solide pentru a reînvăța să fim noi înșine, pentru a ne redescoperii capacitatea de a alege în cunoștință de cauză între bine și rău, între a fi utili și a fi inutili, între interes național și interes personal.
Un astfel de reper este fără nici o rezervă Mihai Eminescu, personalitatea care reușește să tuteleze aproape două secole (165 de ani) acest pământ numit România, cizelat după forma și asemănarea poporului său. George Călinescu reușește să dea dimensiune cosmică așteptărilor noastre ”de după Eminescu”, cu o tulburătoare premoniție, cu care își încheie cartea ”Viața lui Mihai Eminescu”. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Avem nevoie de Eminescu mai mult ca oricând, pentru că, pentru următorul pas înainte, avem nevoie de noi înșine, în deplina noastră responsabilitate ”a lucrului bine făcut”.
