DOUĂ POPOARE ȘI LAPTELE MIORITIC

Tot timpul o gafă de proporție se mișcă printre noi cum mai este mișcat un cuțit în rana astfel lărgită. Gafa în profunzimea ei păstrează otrava care ne poate ucide nu doar trupul, cât mai ales speranța și credința în ceva anume. În acel ceva care ne păstrează veșnici și dincolo de moartea, care nu ne iartă sau care ne strălucește eternitatea.
Când greșeala, izvorâtă din gura care a vorbit fără noi, scapă din spânzurătoarea aerului de deasupra noastră, ridicându-se asemenea unei păsări în zbor, încercăm să ne dezmeticim, încercăm să ne amintim în ce fel de lume trăim. Pe un astfel de fond al căutării dăm peste numitul Klaus Werner Iohannis, președintele care riscă să rămână fără popor, președintele care nu știe care îi este poporul ce se lasă condus. O întrebare fierbinte, aprinsă, ca un jăratic fumegând, strânsă în pumnii încordați referitoare la revenirea României din Est în matca firească a României Mari l-a dezbrăcat pe Klaus Werner Iohannis de ”ghinionul” său, separându-l brutal și la modul firesc de esența și profunzimea spațiului mioritic. Un nefericit dureros de participant, torturat de întrebarea ”Când ne vom unii cu frații noștri de dincolo de Prut?”, președintele parcă electrocutat gângue un posibil răspuns: ”Atunci când ambele popoare vor hotărî că vor acest lucru, atunci se va întâmpla” În viziunea celui care conduce destinele poporului roman, locuitorii de dincolo de Prut fac un alt popor decât poporul roman. De fapt este vorba de două țării ale aceluiași popor, poporul roman.
Exprimarea tranșantă a președintelui României, prin care, fără nici un dubiu, acesta se detașează de pagina de istorie a neamului rămâne marele semn de întrebare pe care românii sunt îndrituiți să și-l pună apăsat și fără nici o ezitare. Este sau nu este ”de-al nostru”? Nu, nu este român în care rănile întregirii neamului să-i sângereze până când Prutul s-ar elibera de sârma ghimpată a bolșevismului. Și Prutul nu s-a sinchisit de această pedeapsă, atâta timp cât românii de dincoace de Prut, nu sunt în stare să-și aleagă conducătorii.
Gafele prezidențiale, model Klaus Werner Iohannis, se multiplică într-un periculos moment de genul salturilor mortale, care, de această data, antrenează în spirala prăbușirii naționale ale unei normalități greu de înțeles, greu de asumat.
Pe când francezii s-au deci să scoată armata în stradă, după ce de 19 săptămâni ”vestele galbene”au atacat fibra libertății cocoșului galic, noi, românii ne lamentăm cu ”ghinionul”, rămânând parcă hipnotizați de trăsnăile care i se tot șoptesc să le pună în opera, să semene nu numai protie, cât mai ales aceeași ură cu care partidele politice nu ezită să reverse, să se împroaște, să iasă în stradă. Acest spațiu la fel de inflamat ca cel de pe Champs Elise adună peste impotența și incoerența forțelor de ordine sălbatice, ura celor hămesiți și asmuțiți împotriva unei Puteri la fel de tembele, la fel de prăfuită și de lipsită de inspirație.
Klaus Werner Iohannis se ia la întrecere cu dezbaterea publică, oferind un jalnic spectacol al lipsei de spontaneitate sau a unei spontaneități forțate, trase de păr, așa cum în școlile tinereții noastre profesorul te ridica de perciuni din bancă, încet, încet, asemenea unei descompuneri a mișcării cu încetinitorul.
Lentoarea tăcutului nostru președinte nu are nimic în comun cu felul în care reacționează acest neam de oameni fermi, demn și fără ură în profunzime. Klaus Werner Iohannis vrea să fie ascultat, felicitate, înțeles, cultivat. Profesor de fizică fiind la origini încă mai are acele reflexe ale axiomelor, ce nu mai trebuie să fie demonstrate, să nu se mai piardă vremea cu ele. Dacă e axiomă, atunci axiomă să fie! Nu ne mai pierdem timpul cu tot felul de răspunsuri, întrebări sau lămuriri.
Nu îl bănui pe actualul președinte al României rău intenţionat. Nu îl cred a avea în el venin de viperă sau de șarpe cu clopoței. Cred însă că președintele se află într-o mare problemă. În aceeași situație în care suferinzii de dizabilități, de un handicap mental, de exemplu, care nu-l ajută să se exprime corect, dar nu prin silabisire, cât mai ales prin gândire. Aici, în această efigie, este președintele Klaus Werner Iohannis, asupra căruia din momentul declanșării gafei cu ”două popoare” presa internațională declanşează ”jihadul”, năpustindu-se asupra lui cu o forță greu de imaginat. Deutsche Welle îl vede deja ca pe un președinte demisionar, într-un articol devastator, scris în limba maternă a lui Klaus Werner Iohannis să-I aducă aminte poate de laptele supt de la sânul mamei sale și mai puțin de laptele spațiului mioritic.
ADI CRISTI