24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Din nou în Infern. Agitația mare de pe scena politică românească nu mai este un fapt spectaculos, ea definește starea firească a acestui spațiu de luptă pentru putere. Dacă am petrecut trei zile alături de Poetul Național, încercând ”să dăm Cezarului ce este al Cezarului”, în acest mijloc de ianuarie, e semnul prețuirii valorilor care nu se mai lasă influențate de intemperiile politice ale vremii.
Eminescu este cel care ne poate judeca, chiar și numai prin adevărurile sale, dovedite a fi fundamentale, despre viață, societate, interese oculte și interesul național.
Multe din observațiile făcute în articolele sale sunt și astăzi adevărate, de parcă ori nu s-a schimbat nimic în politica spațiului mioritic, ori Eminescu continuă să fie prezent în miezul problemelor ”arzătoare de la ordinea zilei”. Asemenea lui Caragiale, cel care a reușit să construiască tipologii de personaje, iată, universal valabile, Eminescu a dat națiunii sale măsura valorii, reușind să impună acel sistem axiologic care să ne împartă detașat în ”…Simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;” Acest portret poate să ilustreze caracterul politicianului român, indiferent de vremuri, surprins în încleștarea sa să pună mâna pe putere, dar nu în folosul țării, cât mai ales în folosul lui personal. ” Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”
Eminescu să ne judece. El este cel care are autoritatea morală de a ne pune față în față cu istoria neamului, de a ne da pedeapsa necesară nu răzbunării, cât mai ales salvării din inevitabila identitate a răului cel mare: ” Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină, / Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, – / Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.”
Un astfel de exercițiu de penibil și prostie ne este sugerat astăzi de către Mircea Geoană și ”peticul său de la sacul cu vorbe”, Marian Vangheli, nimeriți împreună în acea ladă de gunoi a timpului prezent, ladă în care, trebuie să fim imparțiali, unii își mai aruncă și bijuteriile, și agoniseala de-o viață de hoție, atunci când ”le bat mascații la porți și în geamuri”.
Scandalul politic gratuit, gestionat de surprinzătorul Mircea Geoană, cel care reușește astfel să dea o profunzime intelectuală penibilului, vine astăzi să ne surprindă, dacă, într-adevăr, ar mai exista ceva în România care să ne surprindă.
Dacă zbaterea agramată a lui Marian Vangheli putea fi aproximată cu acest tip de retorică a lui ”Săriți, prindeți hoțul!”, în timp ce hoțul nu era altul decât ”cititorul de almanahe”, apariția rasatului Mircea Geoană, îmbrăcat în aceeași salopetă de la salubritatea spațiului politic, surprinde nu atât în zona vizuală a discursului acestuia, deja contondent și agresiv, cât mai ales în partea sa subterană, spațiul predilect oamenilor fără însușiri, personajelor lui Robert Musil, acolo unde Mircea Geoană încearcă să-și clădească noua sa atitudine politică, după ce PSD „l-a pus pe făraș”, pentru a da un sens echipamentului de protecție pe care atât Mircea Geoană cât și Marian Vangheli l-au îmbrăcat din disperare de cauză.
Există un proverb popular, care ne liniștește, spunându-ne: ” Prostul, dacă nu-i fudul, parcă n-ar fi prost destul, ceea ce-i motivează pe deplin, mai ales lui Mircea Geoană, acțiunea sa dusă dincolo de penibil, prin invocarea ”avizului” luat de la Victoria Nuland, precum că el ”garantat de Vangheli” are ”liber de la americani” să mai facă un partid, cu care să reușească să-l alunge pe Victor Ponta de la guvernare, având totuși grijă să nu arunce țara într-o altă criză politică. Este ca și cum ți se dă voie să-ți bagi mâna până la cot în borcanul cu miere, având grijă să nu cumva să-ți murdărești degetele. “Eu am spus, la fel de direct, şi la fel de amical ca întotdeauna, i-am spus, (Victorie Nuland, n.r.) din punctul meu de vedere, aceasta este estimarea mea, că eu sunt convins că un nou început trebuie făcut cu un nou guvern, cu o nouă majoritate, cu o majoritate largă, poate de tip german, cu un nou PSD, cu un nou PNL. Este ceea ce i-am spus, a zis ‘ok’, e problema voastră, este un stat democratic, cu o singură rugăminte, să nu aveţi o criză politică prelungită şi atunci, dacă va fi să fie, şi eu cred că va fi să fie, e o chestiune chirurgicală, o moţiune de cenzură, o nouă majoritate, un adevărat program de guvernare”, a spus Mircea Geoană, ceea ce l-a făcut pe Marian Vangheli, instantaneu, foc de gelos, întrebându-se de unul singur: ”Cum de poate fi altul mai prost decât mine?” Uite că se poate, în România.
