24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Paul Leibovici
Baronul din Daba
Editura 24:ORE
Înainte de toate, proza lui Paul Leibovici se remarcă prin pasiunea autorului pentru istorie şi, deopotrivă, prin acuitatea privirii care explorează (i)realitatea noastră imediată, calităţi pe care le probează şi recentul roman, Baronul din Daba (Editura 24:ore, 2015). Paul Leibovici îşi construieşte edificiul epic pe cel puţin două planuri narative bine structurate, cu o intrigă condusă cu mînă fermă după un plan precis, cu personaje care se reţin şi cu o radiografie semnificativă a epocii. Orice comentariu al cărţii nu poate ocoli povestea sa fastuoasă, planurile epice şi profilul protagoniştilor, al tipologiilor; povestea – iar Paul Leibovici este un povestitor cu un har indiscutabil – , iveşte mesajul şi ceea ce se numeşte „ideologia” romanului. Acţiunea se plasează în Daba, un orăşel de la poalele Munţilor Orăştiei punct de plecare, al turiştilor interesaţi de urmele dacice, dar, iată, şi al tîlharilor care, cum s-a dovedit, au căzut pradă febrei (sau blestemului) aurului, o maladie şi o fatalitate vechi de milenii, de la primii cuceritori, care au făcut nenumărate victime, mai ales, printre „străinii” veniţi între „băieşii” locului.(Ioan Holban)
Sahar Delijani
Copiii arborelui de jacaranda
Editura POLIROM
Copiii arborelui de jacaranda, tradusa deja in UK, Italia, Grecia si Muntenegru, va aparea in 75 de tari, in 27 de limbi.
Romanul de debut al scriitoarei Sahar Delijani urmareste destinele a trei generatii de iranieni prin prisma arestarilor si incarcerarilor din Teheran, in anii care au urmat Revolutiei din 1979 si victoriei fundamentalismului islamic. Temporalitati si perspective multiple ale parintilor si copiilor se intrepatrund, dind nastere unui model complex de cauze si consecinte, secrete si marturisiri, povesti de dragoste si sacrificiu.
Din acest model se disting citeva motive centrale, mereu aceleasi: zidurile inchisorii Evin, simbol al regimului opresiv, strazile si traficul haotic al Teheranului – spatiu public al fricii si vulnerabilizarii, dar si al expresiei politice, sau spatiul intim si sigur al caselor si curtilor interioare, in care memoria se pastreaza la umbra nelipsitelor flori ale arborelui de jacaranda.
Copiii arborelui de jacaranda este un portret evocator a trei generatii de barbati si femei, inspirati de dragoste si poezie, animati de idealism si aspiratii de dreptate si libertate. Romanul prinde tocmai detaliile mai putin cunoscute ale unei tari in care istoria a lasat urme in toate formele pulsind de viata ori lipsite de stralucirea ei.
„Vreau ca cititorii mei sa vada ca istoria arata la fel in toata lumea. Vrem cu totii aceleasi lucruri. Fiecare tara si-a avut razboaiele ei, luptele ei pentru democratie, pentru libertate. Fie ca aceste lupte au loc in Siria, Argentina, Birmania, Iran sau oriunde altundeva, ele sint la fel si poarta acelasi mesaj: oamenii vor sa traiasca liberi… sintem cu totii la fel.” (Sahar Delijani)
Petre Barbu
Marea petrecere
Editura Cartea Românească
Marea petrecere este un roman de dragoste. Este povestea initierii in iubire ca o falsa incercare de salvare a sufletului. Este o ratacire in labirintul vietii, o carte in care moartea este un bun pretext pentru a invata lectia iubirii, caci disparitia fiintelor iubite ne impinge sa traim viata cu si mai mare pasiune. Pentru a umple golul. Pentru a intirzia (intr-o amagire!) propriile suferinte si apropierea sfirsitului.
Marea petrecere este si povestea esecului existential al unei familii din Romania legate nu prin iubire, ci prin suferinta generata de o boala fara speranta, fara scapare, dar si povestea esecului unei societati, ravasita de minciuna si coruptie, roasa de un cancer pe care oamenii il accepta resemnati, ei insisi contaminati de aceeasi boala. Asa incit aproape nimeni nu mai stie cine este pacientul care trebuie salvat: omul sau societatea?
„Lucrul care frapeaza imediat cind rostesti numele lui Petre Barbu e neafilierea la niciuna dintre directiile (era sa zic „gastile”) literare de azi. Jurnalist de profesie, prozatorul si dramaturgul a preferat sa pastreze o distanta profilactica fata de o lume culturala nu doar zgomotoasa, ci, din multe puncte de vedere, uniformizanta.
Pina intr-atit e de instrainat Petre Barbu de mediul autohton, incit am auzit colegi intrebindu-se daca nu cumva s-a mutat in Occident… Ce-i drept, acest autoexil e benefic scriitorului atit ca strategie de mentinere a cotei de interes (cind Petre Barbu se intoarce la literatura inseamna ca are intr-adevar ceva de spus), cit si ca premisa de independenta creatoare. Nu-i greu de observat ca prozatorul format in albia optzecismului renunta aproape total la marcile stilistice livresti pentru o proza ancorata in cotidianul romanesc al tranzitiei. Romanele Dumnezeu binecuvinteaza America, Ultima tresarire a submarinului legionar sau Blazareparticipa la un fenomen literar numit pe buna dreptate de Sanda Cordos «detabuizarea Romaniei».” (Alex Goldis)
Răzvan Petrescu
Scrisori către Mihai
Editura Curtea Veche
În literatura română există puține scrisori între prieteni aşa pline de dragoste. Le-am citit ca pe nişte obiecte literare stranii, ca pe nişte relicve în care erau încrustate fapte stilistice din viitor. Pentru că mi-a fost destul de limpede, încă de la primele rînduri, că toată literatura lui Răzvan Petrescu a ieşit din aceste plicuri trimise peste hotare pe cînd era încă student. Are dreptate să spună, în Nota autorului, că „tînărul acela de 23 de ani nu mai există“, dar trăsăturile aceluia au rămas imprimate în scrisul său aşa cum se regăsesc pe propriul chip.
(Marius Chivu)
Un al doilea lucru pe care-l păstrez în comun cu tînărul de-acum 36 de ani este miopia. Stare degenerativă progresivă care a dus la un alt fel de a privi lumea, de a scrie, de a dormi, de a visa. Nici nu mai mănînc cu degetele ca-n 1980. Nu deger de frig şi nu rămîn pe întuneric cînd dau examene, chiar dacă nu mai dau. Am ajuns putred de bogat, faimos şi blond, s-au schimbat toate, a venit iarna. Dacă observi ceva tulburător de vital cînd îmbătrîneşti e că nu te mai interesează aproape nimic, doar îți iubeşti patria, mai precis vietățile care sar prin ea, şi aştepți să mori aşa, pe-o parte. În Franța. ( Răzvan Petrescu)
