PĂCĂLIȚII PĂCĂLIȚILOR NOȘTRI

Adi Cristi

Păcăleala la români a devenit cel mai sfânt adevăr. Dacă nu ești păcălit, măcar o singură dată în viață, la modul fundamental, înseamnă că degeaba ai trăit, degeaba ai făcut umbră pământului.

Poporul român a avut de unde să-și extragă cantitatea de păcăleală necesară luării sale în seamă. Precum câmpiile verzi și mănoase românii au avut întinderi ”cât vezi cu ochii” de păcăleală crescută în aer liber, în stare naturală, de parcă spațiul mioritic ar fi izvorul de la care se pot adăpa toți însetații de astfel de procedee artistice, numai bune pentru a ne proba imaginația debordantă ca neam de oameni păcăliți.

Lucian Blaga îndrăznea să rostească în lucrarea sa monumentală, Trilogia cunoașterii, o definiție profundă a spațiului mioritic, implicând în construcția acestuia sufletul poporului român, așa cum tot el ne dădea de înțeles că a găsit locul de naștere a veșniciei, prin sentința: ”veșnicia s-a născut la sat”.

Se poate stabili o firească legătură între neamul de oameni păcăliți și veșnicia ca stare de fapt, dacă ne dăm seama singuri, cu ochii deschiși sau închiși, că suntem în veșnicie un popor păcălit.

Marea păcăleală ni se trage de la alegerile noastre, ce s-au dovedit, de-a lungul timpului, de la Marele Burebista și până la Marele Iohannis, ca fiind adevărate țepe, numai bune de contabilizat, atunci când cutezăm să ne întrebăm, firesc și chiar didactic: Cine suntem, de unde venim, încotro mergem? Răspunsul la acest triptic de curiozități existențiale este unul simplu, la îndemâna fiecăruia dintre noi. O altă întrebare ne poate pune pe gânduri, ne poate strica toate fanteziile pe care ni le putem îngădui. Atunci când încercăm să aflăm cauza a ceea ce suntem, în dinamica parcurgerii vieții, întrebându-ne: ”De ce?”, atunci suntem condamnați la a ne cunoaște toate păcălelile sub formă de păcate, de regulă neasumate, la care am fost supuși, toate minciunile pe care le-am hrănit, cum numai un sol rodnic reușește să dea șansă seminței să se preschimbe în rod.

O astfel de realitate riscă să ne definească la modul brutal ca fiind un popor masochist. Un popor care alege să sufere, asumându-și suferința asemenea destinului implacabil al ciobanului moldovean, atunci când află ce urmăresc ceilalți doi baci: ”Unu-i ungurean/Şi unu-i vrâncean./Iar cel ungurean,/Şi cu cel vrâncean,/Mări se vorbiră,/Şi se sfătuiră/Pe l-apus de soare/Ca să mi-l omoare/Pe cel moldovan/Că-i mai ortoman/Ş-are oi mai multe,/Mândre şi cornute,/Şi cai învăţaţi/Şi câni mai bărbaţi…”

Resemnarea în fața morții a fost transferată în decursul timpului în acest gen de atitudine de înțelegere și asumare a minciunilor aleșilor noștri, va fiind ceva firesc, ceva natural.

La putere se minte de se stinge, indiferent de cât de colorate sunt momentele pe care puternicii zilei ni le prezintă ca mărețe realizări. Avem acest cult estetic al oglinjoarelor, mărgelelor și obiectelor strălucitoare, chiar dacă ele, în sine, nu sunt decât niște prostioare de luat ochii, de întreținut buna dispoziție. Mai mult, de-a lungul vremurilor s-a putut constata această plăcere vinovată de a ne lăsa  mințiți cu bună știință de parcă în propoziție ar fi vorba despre viețile altora, despre soarta, la urma urmei, a străinilor și nicidecum a noastră.

Statutul de om păcălit a devenit pentru noi, românii, sinonim cu statutul de a fi un bun român. Dacă nu ești păcălit înseamnă că ceva nu este în regulă cu tine, ceva nu merge, ceva trebuie schimbat. De regulă, schimbările sunt operate în rândul celor mulți și nicidecum în rândul aleșilor, chiar și numai pentru că aceștia, oricât de mult și de profund s-ar schimba, tot aceeași rămân, în ceea ce privește comportamentul lor față de noi, cei mulți, care, de câtva timp, ne-am răzvrătit, ieșind din sintagma ”mulți, dar proști”.  Am ajuns să fim mulți, dar dezorientați, greu de adus la aceeași masă, greu de mulțumit de către cei aleși.

Păcăleala la români vine astfel să joace rolul bandajului antiseptic, cel care ar trebui să ne ferească de infecție, chiar dacă, de regulă, el se aplică direct pe rană.

Ne putem legitima ca fiind un neam de păcăliți, ai căror urmași vor fi viitorii păcăliți ai spațiului mioritic, cei care vor fi luați de proști de către toți cei care au ajuns să aibă pâinea și cuțitul în mâinile lor. Păcăleala păcăliților este atunci când  ei sunt cei care pun cuțitul și pâinea în mâinile neisprăviților. Un neisprăvit se naște atunci când un om de bună credință este promovat/ales într-un post de mare răspundere, în care soarta celor mulți ajunge să depindă de semnătura lui. Astfel, ajungem să fim, de-a lungul istoriei, păcăliții păcăliților noștri.