ALTCEVA NU ȘTIU CE SĂ FACĂ

Continuăm să jucăm penibila miuță ”eu ți-o dau printre picioare, tu mă razi prin alunecare”, astfel încât, spectacolul să primeze în defavoarea profunzimii mesajelor, pe care țara nu doar că le așteaptă, dar și-a făcut un crez din a lua în seros orice promisiune de care depinde ziua de mâine.

Chiar dacă, de aproape 30 de ani, ne-am obișnuit (sau încă mai încercăm) să ne descurcăm singuri, acest ”singuri” ne-a învățat, în cele din urmă, ce-i aia solidaritate, cât de importantă este unitatea și lupta pentru aceleași idealuri, care s-au dovedit a fi comune și valabile pentru cât mai mulți oameni.

Doar împreună am reușit să ne consolidăm majorități zdrobitoare, am oferit clasei politice tot ceea ce ea ne-a cerut, de la culoarea verde pe tot parcursul traseului intereselor de la sat la țară, la susținerea civică atunci când greul a încercat să ne transforme câmpul de luptă în spațiul în care au avut loc luptele fratricide, imaginate de regimul lui Traian Băsescu.

De atunci, România s-a pricopsit cu ceea ce-i este străin de milenii, setea de cucerire, setea de subjugare. Traian Băsescu, despre care s-a scris tomuri întregi de pamflete, de înjurături, de acuze, de mesaje necruțătoare, a fost cel care  a schimbat felul de a fi al românului, aducându-l la sapă de lemn sau mult mai jos, în groapa din care moartea ne face cu mâna, șuierându-ne la ureche: ”Te-am prins! Ai crezut că sunt Fata Morgana, ia de aici”!

De la Traian Băsescu citire, am aflat că în cei zece ani de președinție statul democrat românesc, preluat de la Ion Iliescu, a fost transformat într-un stat mafiot, unde ”cei trei de-ai lui i-au aresta pe ceilalți trei, tot de-ai lui”. O astfel de comedie a căpătat din ce în ce mai multe accente de tragedie, atâta timp cât acest hohot de râs și hohot de plâns au început să se certe în public, au început să-și revendice prioritățile, fără a se mai ascunde, uitând că de fapt ei sunt aceeași echipă de guvernare, că ei sunt plătiți din bani publici, pentru a face ca țara să meargă și să prospere și nu ei sau rudele lor, cooptate în acest grup dovedit a fi un grup infracțional, antrenat în cele mai curate acțiuni, specifice mafiei profesioniste. Ceea ce a reușit să construiască Traian Băsescu, sub deviza, ”până la mine magistrații tremurau în fața politicienilor, de acum înainte să tremure omul politic în fața magistraților”. Și așa s-a și întâmplat, chiar dacă și Traian Băsescu, ajuns între timp un simplu om politic, a început să simtă cum îi flutură chiloții, ori de câte ori mai cade un fost pedelist în Beciul Domnesc, acolo unde ca prin minune îl prinde dorul de mărturisire.

O astfel de justiție, fundamentată pe astfel de obiceiuri de poliție politică, a început să incomodeze realitatea, din ce în ce mai mult, forțându-ne să umblăm la sistem, să-i scoatem siguranțele și, în același timp, să încercăm o revizie generală, făcută din mers, astfel încât să nu ni se mai reproșeze că atentăm la independența justiției în România, acuză care îl activează instantaneu pe Excelența Sa, Hans Klemm, Ambasadorul SUA la București.

Se pare că, acest sistem perfect, construit de Traian Băsescu, pentru a avea liniștea necesară fructificării la maxim. în numele său. a celor două mandate prezidențiale, a fost atunci când lucrau împreună SRI-DNA-ICCJ, astfel încât orice un om periculos pentru președinte (sub aspect politic), din nevinovat era peste noapte transformat într-un veritabil infractor, ajungându-se (după cum dorea victima). Pleca necondiționat de pe scena politică și mașinăria era oprită, (fie printr-un NUP, fie printr-o achitare, fie pur și simplu printr-o dosire a dosarului în fișetele justiției, făcându-se uitat, astfel încât, la un anumit moment neinspirat celui care era sfătuit să stea acasă sau cel puțin în afara politicii încerca să revină din nou la felia de tort). După ce stăpânul butoanelor ”a fost lăsat la vatră” sistemul a rămas fără creier, astfel încât, pentru că a fost lăsat în funcțiune, cei implicați în roluri de execuție, au fost nevoiți să intre în sala de comandă și să apese la întâmplare pe butoane, transformând în atacuri sub centură răfuielile din ce în ce mai mărunte, din ce în ce mai personale, astfel încât ne-am trezit în situaţia ca pentru a strivi o muscă a fost folosită o încărcătură nucleară.

Chiar dacă folosim metafore, pentru a fi cât se poate de expliciți, este de înțeles că cei care au rămas în sistem sunt oameni fără însușiri, de o calitate morală îndoielnică, oameni care se țin cu dinții de fotolii, chiar și numai pentru că altceva nu știu ce să facă.

ADI CRISTI