O SĂPTĂMÂNĂ CU TOT CU PATIMI

Adi Cristi

O nouă Săptămână a Patimilor. A o mia nouă sute optzeci și doua săptămână în care se încearcă  rememorarea suferințelor lui Iisus Hristos, din momentul în care acesta s-a decis să se sacrifice prin Răstignire, întru salvarea sufletului rătăcitor al omului.

De la păcat la pocăință s-a născut o lume a zilelor noastre, identificată în istorie ca fiind aceea de ”după Hristos”. O lume în care coloana vertebrală a fost identificată în ”iubirea de Dumnezeu”, verticalitate morală cu ajutorul căreia s-a reușit să se construiască lumea celor buni, lumea celor ”cu dragoste, dar și cu frică de Dumnezeu”.

Nu vorbim doar despre fundamentalul reper moral, ce a făcut posibilă așezarea omului în centrul atenției, în mijlocul universului, în fața lui Dumnezeu, acompaniat de-a dreapta și de-a stânga Sa, în numele Fiului, respectiv a Sfântul Duh, ce au născut astfel Sfânta Treime, ca motiv de nezdruncinat al echilibrului credinței, pentru o mare parte a celor stăpâniți de iubirea dumnezeiască, fie că sunt catolici sau ortodocşi. Vorbim, în cele din urmă și în primul rând, despre felul nostru de a fi, despre felul nostru de a ne raporta viața la crezul pe care încercăm să ni-l asumăm, cu acea responsabilitate a lucrului bine făcut, a lucrului față de care dăm seamă în cugetul nostru, cu pedeapsa îndreptățită de a ne rândui în șirul celor drepți, a celor care, prin pocăință, au primit dreptul de a mai face un pas înainte, pe calea cea dreaptă și doar pe drumul acesta.

De la bucuria Duminicii Floriilor, ce au dat sărbătorii dreptul la întâlnirea cu cel care a început să ne obișnuiască cu minunile dumnezeiești, învingându-ne temerile, înălțându-ne încrederea în El, pe glasul rugăciunilor, și până la suferința purificatoare de înțelesuri profunde și mai ales de destine umane, pe drumul de la serafimi la îngeri, omul a trebuit să-și reconstruiască din temelie comportamentul său față de aproape, în formele cu geometrie variabilă ale sufletului modelat astfel doar de dragostea dumnezeiască. Nu poți să te împărtășești, într-o astfel de iubire, fiind în același timp departe prin îndepărtare de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu poți să mimezi dragostea sau patimile pentru a găsi un loc în fața lui Dumnezeu. Mult mai bine primit este  necredinciosul decât cel care încearcă să-și falsifice dreapta credință, printr-un dizgrațios spectacol de sunete și lumini, din care nu înțelege decât efectele superficiale ale strălucirii cioburilor de oglindă.

Patimile lui Iisus Hristos nu ne sunt date nou spre o continuă repetare fără fond. Nu forma acestor suplicii contează, așa cum nici în momentul primordial nu a contat. Fondul suferinței, scopul acesteia a dat de știre omenirii că există o astfel de cale pe care prin mântuire poți să atingi formele sublime ale iubirii, forme ce fac posibilă apropierea de aproapele nostru prin firescul gest de a te sacrifica în folosul celui de lângă tine, cu aceeași bucurie a primirii darurilor. Doar cel care simte că, oferind de la el, spiritul său își desface ființa asemenea unor aripi, a îmbrățișare, a mulțumire umilă și plină de devoțiune, doar acela poate să înțeleagă drumul construit pe calea cea dreaptă.

Umilinţa, privită ca apropiere de semenul tău fără trufie, este esența mersului înainte! A mersului cu capul sus, chiar dacă, pe marginea drumului, există pancarte ce te tot îndeamnă că poți trece mai departe doar cu ”capul plecat, pe care sabia să nu-l taie”. De fapt, dacă ar trebui să facem o analiză sintactică și semantică a acestei expresiv o constat că topica frazei ne indică contrariul. Sabia nu taie decât capetele după ce acestea au fost plecate, au fost puse pe butuc. Un cap ținut ferm, cu privirea ațintită spre orizont, nu oferă nici unei săbii sau ghilotine poziția necesară pentru ca acesta să fie decapitat.

Iisus Hristos nu și-a plecat capul și poate de aceea nu și l-a pierdut. El a fost Răstignit, între doi tâlhari, pentru a da un exemplu celor care încearcă să tulbure ordinea publică încetățenită, chiar dacă acesteia i-a fost demonstrată lipsa unei fundații solide, trainice, diluată într-o multitudine de idoli.

Suntem intrați în Săptămâna Mare, în Săptămâna Patimilor, parcă mult mai prezentă la noi, în spațiul mioritic, decât în orice alt colț al lumii.