DUMNEZEU, SĂ ÎNCERCE DOAR, SĂ NE MAI IERTE ÎNCĂ O DATĂ

Adi Cristi

Începe tăcerea să muște din noi, cum altădată Adam mușcase din măr. Vinovăția se luminează astfel la față, arătându-ni-se în toată splendoarea ei. Călărind păcatul, ca pe un cal înaripat, ce nu ține cont de loc, timp, spațiu….se prezintă a fi aleasa noastră, nebunatică și dezinvoltă.

Nu poate fi vorba de liniște în această imensă tăcere, ce s-a lăsat peste noi, cum se mai lasă un elefant peste frunza, ce tocmai s-a desprins din copac sau peste umbra îmbrățișării noastre rămasă dintr-o dată fără noi sau peste viața însăși strecurată asemenea aței prin urechea unui ac.

Tăcerea care ne-a cuprins nu este a noastră, ea vine din înaltul cerului, de acolo unde au ajuns sufletele celor ridicați la cer, fără voia lor, fără voia noastră! Pur și simplu ridicați la cer, cum se mai ridică ziua de pe noapte sau noaptea de pe zi. Pur și simplu.

O tăcere care nu ne amestecă. O tăcere care ne zidește, care ne încremenește cu ajutorul durerii, cu ajutorul lacrimii arse, din care nu a mai rămas decât sfâşietorul țipăt al neputinței.

Nu avem cum să ne împotrivim destinului, nu avem cum să înțelegem strigătul hotărâtor: ”Așa a vrut Dumnezeu”! A vrut să ne dea fiecărui câte o viață și câte o moarte, fără a ne preciza ce trebuie mai întâi trăită, viața sau moartea?! Unii dintre noi, iată, și-au ales mai întâi să-și trăiască moartea. Altora nu li s-a dat de ales. Celor rămași în afara acestui joc de societate, deocamdată, nu ne-a mai rămas decât să ne privim în oglindă și să ne dăm seama că niciodată nu vom fi singuri, că niciodată nu vom avea disperarea în sânge, cum altora le-au fost descoperite flăcări în sânge, fum în sânge, moarte în sânge, atâta timp cât, toți aceștia au fost condamnați de indolenţa societăţii să tragă moartea pe nas!

Tăcerea nu este o stare de liniște. Este mai mult, o tortură a celor îndepărtați de cuvinte. A celor înlemniți în refuzul de a mai vorbi, de a mai comunica faptul că ”Ana are mere”. O retragere în sinele celor scăpați din tortura nepăsării semenlilor noștri, care ar fi putut să preîntâmpine acest dezastru al morții înainte de termen, fără ca cineva să ne poată preciza cu exactitate: anul, luna, ziua, ora când va trece moartea pe la fiecare, să ne ridice, cum se mai ridică coletele poștale de către firmele specializate.

Avem fiecare în noi înșine vinovații și vinovățiile care ne poartă de urechi, încercând să ne arate calea cea dreaptă, fără ca aceasta să fie și calea cea bună pentru noi. Poate din această mare confuzie am greșit față de cei mulți. Am confundat calea cea dreaptă cu calea cea bună pentru noi. Am vrut mai întâi să ne fie nouă bine, pentru ca, mai apoi, să le fie bine și altora. Aici am greșit fundamental, când ne-am stabilit prioritățile, chiar dacă, în mesajele noastre, era invers. Strigam și pictam pereții timpului cu tot felul de promisiuni, prin care ne dedicam întreaga energie, forță și avere societății, celor mulți, a căror forță am preluat-o, fără a ne putea ține de cuvânt. Ne-am oprit doar la marginea lui a ne simți noi bine. Mulțimea nu mai conta. Era mult prea departe de aspirațiile noastre, care creșteau exponențial, acoperindu-ne, acoperindu-ne, până la dispariția noastră în această imensă gogoașă, care ne-a desprins de realitatea imediată, izolându-ne în universul rămas a fi doar universul nostru, unde  nu mai încăpea altcineva.  Doar un dezastru avea loc să pătrundă. Un astfel de dezastru, cu zeci de morți nevinovate, cu sute de răniți, în contabilitatea cărora se mai află, în postura de a se mai adăuga morților, încă câteva zeci de suflete schingiuite de setea noastră de îmbogățire cu orice preț.

Nu Dumnezeu este de vină. Nu Dumnezeu ne-a luat copiii. Noi, cu toții, suntem criminalii care au făcut posibilă această cutremurătoare tragedie. Unii activi, alții, cei mai muți, pasivi la ceea ce se întâmplă astăzi în societate. Dumnezeu să-i odihnească pe cei uciși! Dumnezeu, să încerce doar, să ne mai ierte încă o dată!