ORI EL, ORI EI!

Adi Cristi

Nu m-am putut desprinde de semnificația profundă a Săptămânii Patimilor, urmărită pas cu pas, zi peste zi, pentru a mai privi în interiorul scenei politice dâmbovițene. Am considerat că agitația și învălmășeala perpetuă este mult prea superficială  și lipsită de bun simț pentru a câștiga prim planul întâmplărilor diurne, întâmplări din mijlocul cărora nu putea lipsi Traian Băsescu, președintele jucător al României, care, iată, chiar dacă de patru luni nu mai semnează actele la Cotroceni, este tot mai vizibil, tot mai prezent în spațiul public. Nu este lipsită de interes precizarea că, de această dată, Traian Băsescu acționează ca persoană fizică, astfel încât acesta nu mai beneficiază de avantajele ce decurg dintr-o posibilă demnitate publică sau de o anume imunitate care să-l protejeze, așa cum s-a întâmplat timp de un deceniu prezidențial.

Astăzi, președintele României din perioada 2004-2014 este unul din cei aproape cinci milioane de pensionari ai României, unul dintre cei ceva mai mulți decât atâta, bunici fericiți să-și plimbe nepoții, prin grădinile publice ale țării. Ignorând accentele particulare ale personajului, se poate spune că ne aflăm în fața unui om împlinit, a unui om care a luat de la viață tot ceea ce și-a dorit, ajungând în fruntea țării, ocupând demnitatea supremă a statului, aceea de președinte, timp de două mandate consecutive.

Traian Băsescu, dacă și-ar fi gestionat această funcție în cutumele unui deceniu de prezidențiat românesc, ar fi putut să însemne o pagină semnificativă din istoria acestei funcții ce a dat României doar 11 președinți de republică, în cei aproape 70 de ani ce au trecut din momentul abdicării Regelui Mihai. Ca un recurs la memorie putem aminti că preluarea puterii șefului statului, în 1947, pentru aproape patru luni (30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948) de către un Comitet prezidențial, compus din cinci membri, din care făceau parte și Mihail Sadoveanu și dr. C.I. Parhon. A urmat în funcția de șef al statului, dr. C.I. Parhon, pentru patru ani (1948-1952), apoi dr. Petru Groza (1952-1958), Ion Gheorghe Maurer (1958-1961), Gheorghe Gheorghiu Dej (1961-1965), Chivu Stoica (1965-1967), Nicolae Ceaușescu (1967-1989), Ion Iliescu (1989-1996; 2000-2004), Emil Constantinescu (1996-2000), Traian Băsescu (2004-2014) și Klaus Iohannis (2014). Cel mai longeviv președinte al României a fost Nicolae Ceaușescu, 22 de ani, urmat de Ion Iliescu, 11 ani și Traian Băsescu, 10 ani.

Această diagramă a șefilor de stat ai Republicii România acoperă cei 68 de ani de când țara noastră a ales această formă de guvernământ. Ca o medie, celor 11 președinți ai României le-ar fi revenit teoretic, după această analiză post factum, în jur de șase ani de  prezidențiat, ceea ce ar fi oferit poporului român șansa unui control mult mai eficient, mult mai apropiat de interesele lui. 22 de ani au însemnat, fără doar și poate, un prilej ne ratat de Nicolae Ceaușescu pentru a derapa într-un regim dictatorial, așa cum și acești zece ani de regim Băsescu nu ne-a dus prea departe de efectele negative ale regimului comunist, chiar dacă sub aspect formal România anilor 2004-2014 a funcționat într-unul dintre cele mai supravegheate regimuri democratice. Cu toate acestea, datorită forțării prevederilor constituționale, Traian Băsescu și-a lărgit prerogativele prezidențiale, prin inventarea calității de ”președinte jucător”, reușind să stăpânească serviciile secrete, dar și parchetele DIICOT și DNA,astfel încât adversarii săi politici erau identificați a fi principalii atentatori la independența justiției, drept pentru care erau trimiși fie în anchete penale, fie chiar în pușcărie.

Cred că România nu este încă pregătită pentru continuitatea a două mandate prezidențiale, așa cum ne-o demonstrează și voința populară de a apela la alternanța la guvernare, în primul rând ca o măsură sanitară, de protejare a poporului în fața obiceiului mioritic de a te obișnui cu puterea dată de cel care ține în mână cuțitul și pâinea, de cel care are acces la împărțirea resurselor.

Îl vedem azi, pe Traian Băsescu cum se încăpățânează ”să-și mănânce copiii”, ca în celebra pictură semnată de Goya, ”Saturn devorându-și copiii”, declanșând unul dintre cele mai perfide atacuri post-decembriste, împotriva sistemului creat de el, atacând capii Justiției, cu o furie inexplicabilă, după principiul ”care pe care”. Ori el, ori ei.