Gheorghe Tomozei, 79 de ani de la naștere

Gheorghe Tomozei -scriitor,poet, jurnalist. Născut la 29 aprilie 1936 la Bucureşti , a urmat cursurile Şcolii de literatură Mihai Eminescu în generaţia de aur, avându-i drept colegi pe Lucian Raicu, Fănuş Neagu,Nicolae Labiş, A intrat în presa scrisă de la virsta de 18 ani şi a publicat continuu în ziare şi reviste, colaborând la radio sau la televiziuni până în penultima zi a vieţii sale.
A fost redactor la revistele Cinema, Tânarul scriitor, Arges şi la Almanahul Scriitorilor editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. A fost marcat toata viaţa de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiş şi cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri şi albume memoriale. S-a stins din viaţă la 31 martie 1997, în apartamentul său din Bucureşti.

Gheorghe Tomozei: Nichita e ultimul nostru poet, adică ultimul care ne leagă de Dosoftei care era foarte bucuros în slujba-i divină dar abia aştepta să se retragă şi să mai compună un răvaş în salon

”Când a apărut primul mei volum,aveam în el o poezie care se numea „In vie”, reactoarea a vrut să îmi salveze poezia şi a intitulat-o „In via colectivei”.Vedeţi, asta nu înţelege de pildă generaţia mai nouă: prin ce s-a trecut adică tot acel îngheţ dogmatic e de nepovestit. A fost ridicolă încercarea venerabilului gazetar de stânga Stefan Voicu care cu o inocenţă pe care n-o pun decât pe seama vârstei încearcă să explice că monstruosul pamflet pe care l-am studiat două săptămâni la Scoala de literatură (Sorin Toma despre Arghezi); a fost aşa, o inspiraţie a unui gazetar nestimulat de nici o sugestie dinafară! Răspunsul venit din partea lui Fănuş Neagu este încă prea blând. Nu putem vorbi încă până când nu vom avea dosarul acestei epoci ,dosar constituit din apariţia unor documente de interes capital pentru viaţa ţării ca să ne putem da seama cum funcţionau mecanismele în cultură. Aşa, până una alta , tot scriitorul e „vinovat” pentru că scriitorul este întrucâtva infanteria războaielor în cultură. Prin mărturiile multora, prin poeziile lui Labiş, chiar această epocă literară este prezentată în „Moartea unui poet” motiv de a ne reîntoarce ,dacă vreţi , la alcătuirea acestei cărţi, chiar dacă acest lucru s-a petrecut acum cincisprezece ani. Sincer, nu m-aş întoarce la carte, repet, dintr-un simplu motiv. Anul viitor va apare biografia lui Labiş, anul acesta ediţia completă a poeziilor lui. Biografia, „Pe urmele lui Nicolae Labiş” cuprinde o parte din documentele din”Moartea unui poet” , dar şi foarte multe documente noi.  E o carte despre omul şi poetul Nicolae Labiş, o biografie la care s-a ajuns destul de greu. În primul rând de câte ori te întâlneşti cu cineva care l-a cunoscut pe Nicolae labiş, e indcata cu precizie localitatea,e indicat locul, ce s-a mâncat , ce s-a băut , mai puţin ce s-a vorbit atunci… am fost obligat să refuz multe mărturii de genul ăsta. Omul Nicolae Labiş a lăsat foarte multe urme aşa cum Nichita Stănescu a lăsat foarte multe urme. Le-a lăsat conştient.În fiecare casă în care intra dedica poezii gazdei,pe volumele sale de poezii nu se mulţumea să scrie comod „domnului”,”doamnei” ci compunea de multe ori cu mare inspirare adevărate bijuterii.(…) Totul era deliberat.Pentru că spontaneitatea lui nu are egal. Asta i-a şi speriat pe unii maeştri, cum pe maestrul Cioculescu deşi sunt convins că în sinea lui l-a preţuit pe Nichita foarte mult. Pe mulţi cred că i-a iritat disponibilitatea lui.El făcea casă bună cu ideea că poezia presupune un cult riguros pentru cuvânt, pentru tot misterul metalingvistic, că poezia este concentrare,orientare foarte abilă de idei. Dar formula lui de poet care era paradoxal baladescă ,gen în care el nu se putea exprima,era o pornire poetică medievală, şi în acelaşi timp de un mare modernism. Intr-adevăr asta justifică gândul meu că Nichita e ultimul nostru poet, adică ultimul care ne leagă de Dosoftei care era foarte bucuros în slujba-i divină dar abia aştepta să se retragă şi să mai compună un răvaş în salon.Asta-l leagă de Conachi care era foarte iubit de Anton Pann cu toate înfocările lui.El este legat deci de umbra lui Eminescu,de tristeţea lui Macedonski e legat de singurătatea lui Bacovia ,de dorinţa de a se exprima încifrat şi de a descifra a lui Ion Barbu dar ca viaţă, ca om, ca amintire, ca dâră lăsată printre noi precum de-o cometă ,totul face din el ultimul poet cu adevărat trubaduresc. (…)”

Cărţi publicate

Pasărea albastră (1957); Steaua polară (1960); Lacul codrilor, albastru (1961); Vârsta alintului (1963); Fântâna culorilor (1964); – Noaptea de echinox (1964); Poezii (1966); Patruzeci şi şase de poezii de dragoste (1967); Altair (1967); Cântece de toamnă mică (1967); Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Eminescu),1967; Filigran, proze jurnalistice (1968); Suav anapoda (1969); Dincolo de crizanteme (1969); Poezii de dragoste (1970); Toamnă cu iepuri (1970); literatură pentru copii Târgovişte. monografie lirică (1970); Miradoniz (Copilăria si adolescenţa lui Eminescu) (1970); Misterul clepsidrei (1971); Atlantis (1971); Lovas mennyorszag (Eden cu cai), trad. în lb. maghiară (1971); Moartea unui poet (1972); Tanit (1972); Efigii (1972); Maşinării romantice (1973); Muzeul ploii, proze şi poeme în proză (1973); La lumina zăpezii (1974); Negru Vodă (1974); Carul cu mere (1974); Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani (1974); literatură pentru copii Gloria ierbii (1975); Cronica lui Stavrinos (1975); Istoria unei amfore; Ţara lui Făt-Frumos (1976); Poema Patriei (1977); O oră de iubire (1978); Peregrin valah; Ierbar de nervi (1978); Amintiri despre mine (1980); Focul hrănit cu mere (1981); Manuscrisele de la Marea Neagră; Ninive (1982); eseuri,publicistică. Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984); Carte de motanică, 1984; literatura pentru copii Urmele poetului Labiş. Biografie (1985); Plantaţia de fluturi. Însemnări (1988); Miradoniz. Copilăria şi adolescenţa lui Eminescu – reeditare (1989), reeditare Un poet din Tibet 1995.