CRED ÎN GHEORGHE NICHITA

Adi Cristi

Nu de puține ori, în ultimul sfert de secol, am vorbit despre ”trădarea la români” ca despre una dintre cele mai devoratoare fiare autohtone. Pentru noi, românii, trădarea a fost dintotdeauna acel călcâi a lui Achile care ne-a pus în evidență slăbiciunea,  ne  mai având nevoie de un alt dușman care să ne învingă. Pe cât de neînvinși am fost de-a lungul istoriei, pe atât de răpuși de propriile noastre slăbiciuni am ajuns să fim astăzi. Fie că a fost vorba despre prietenii trădate, fie că a fost vorba despre iubiri înșelate, fie chiar că a fost vorba doar despre trădări din interese meschine sau mai puțin meschine. Adversarii ne-au devenit instantaneu dușmani de moarte, așa cum dușmanii de moarte ne devină aliați de nădejde, chiar și numai în anumite conjuncturi. Ne-am trădat pe noi înșine, așa cum am trădat aproapele, prietenul, partenerul, vecinul, cunoștința sau chiar străinul ieșit în cale.

Încă nu reușim să ne facem ordine în viață, așa cum nici societatea nu reușește să-și facă ordine în comunitatea pe care o reprezintă. Suntem prinși de o îmbulzeală greu de depășit, greu de făcut față, chiar și numai pentru că nimic nu mai poate fi pus în ordine, atâta timp cât dezordinea în care trăim este singura noastră ordine pe care o cunoaștem.  Astfel, putem defini ordinea în care trăim ca fiind dezordinea pe care fiecare din noi o cunoaște, o stăpânește chiar și numai prin faptul că ea a fost provocată de fiecare din noi. Suntem singurii care știm unde am aruncat un anume lucru, unde am pus o însemnare, pe ce perete ne-am lipit agenda zilei, în ce carte ne-am pus la presat trandafirul care știe mai multe decât vor afla vreodată cineva, fie ei și anchetatorii DNA.

Din nou DNA intră cu bocancii în viața noastră chiar și numai pentru că intersecțiile pe care le face sunt parte din traseele pe care legea le ține minte, luându-ne la rost în termeni de articole și aliniate.

Nu ne putem separa de ceea ce reglementările încearcă să ordoneze și să dea coerență acțiunilor noastre, fie că ele se referă la o anume viață personală sau la una eminamente socială sau politică.

Prea multele noastre înfățișări și reprezentări ne amestecă și mai mult biografiile, încercând să ne recupereze imaginea completă a ceea ce suntem, a ceea ce facem, a ceea ce încercăm să devenim, în funcție de responsabilitățile pe care ni le asumăm, în nume propriu sau chiar în numele celor pe care ajungem, la un moment dat, să-i reprezentăm. Din acest incandescent haloimăs se nasc și derapajele, confuziile, patimile, vendetele și orgoliile, ce nu reușesc decât să sfârșească a fi rănite de moarte. Din această ipostază se nasc pasiunile și pierderea minților o dată cu ”uzul rațiunii”.

Ceea ce este al tău devine al tuturor, așa cum și ceea c este al tuturor devine doar al tău. Există astfel o translaţie a sentimentului proprietății, după modelul ”eu v-am făcut, eu vă omor”. Sunt dezechilibre pe care doar emoția le stăpânește, extrăgându-le din rigorile rațiunii. Se știe că iubirea, ca sentiment, este o puternică abatere de la rigoarea rațiunii, provocând în interiorul individului atacuri barbare de paranoia și chiar de schizofrenie pasageră, ce nu pot fi judecate după codul obișnuit al responsabilităților asumate. Atâta timp cât aceste abateri nu provoacă repercusiuni publice, nu implică și terțe persoane, iubirea este consumată în notele tragice ale suferinței celor mușcați de fiara devoratoare de suflete sau înălțătoare de ceruri.

Totul se schimbă când această suferință a iubirii naște tragedii, ce sunt recepționate de comunitate, ca o scurgere de durere, de întâmplare tragică, ce are capacitatea de a molipsi împrejurimile în proporții considerabile.

Într-o astfel de situație intervin instituțiile statului, abilitate să vegheze la respectarea legii, pentru a face ordine, pentru a asigura protecția necesară ca drepturile și libertățile cetățeanului să nu fie afectate de evoluția evenimentelor. Din dragoste se moare, din dragoste se ucide, din dragoste se răzbună, așa cum din dragoste se nasc iubirile neînțelese sau evenimentele fericite. Între dragoste și ură există un zid de consistența umbrei, astfel încât, trecerea devine practic insesizabilă. Poate de aceea, oamenii legii nu au cum să confunde prejudiciile create de iubirile neînţelese, cu celelalte abateri de la lege.

Aici vorbim nu de recuperarea conștiinței, cât mai ales de recuperarea sufletului. Un simplu duș rece îl poate trezi pe cel hipnotizat și purtat pe teritorii străine. Nu este necesară carcera, nu este necesară pedeapsa, cât mai ales este necesară mâna întinsă spre deșteptare. Nu poți pierde un om, de exemplu, care și-a demonstrat valoarea politică, civică și edilitară, doar pentru că ne place să credem că justiția este oarbă. Oarbă, oarbă, dar și orbul a nimerit, în cele din urmă, Brăila!

Eu cred în Gheorghe Nichita, așa cum X sau Y nu cred în cel care a schimbat în bine fața Iașului. Ceea ce ochii văd, ar trebui să înțeleagă și mințile celor care au, la rândul lor, o pată pe creier, care le întunecă rațiunea.