CUTIA PANDOREI

Adi Cristi

Încercăm să părem normali. Să ni se pară nouă că suntem normali, într-o lume creată parcă anume să fim anormali. Această ”găselniță” ne dă voie să nu ne împotrivim destinului de a fi Gică Contra mersului firesc al lumii de dinafara noastră, lume în care se întâmplă totul la modul firesc. Noi suntem cu ”jos-ul în sus” pentru a fi  percepuți de lumea normală ca fiind cu ”sus-ul în jos”, adică pentru a fi percepuți așa cum suntem, ciudații Europei, cel puțin, pentru a nu mai trece oceanul să vedem cum ne stă în ochii ”Marelui Licurici”.

Despre: Cine suntem? De unde venim? Încotro vom merge? am tot vorbit, sub diferite forme, cu diferite prilejuri, în diferite conjuncturi. Acest triptic al întrebărilor fundamentale  ne oferă șansa recunoașterii noastre prin existență, indiferent de drumul pe care l-am ales: să mergem de mână cu Dumnezeu, ca fii ai Acestuia sau cu maimuța, pe care știința oarbă încearcă să ne-o prezinte ca fiind ultima verigă a evoluției de dinainte de noi, oamenii gânditori. Acest amănunt decisiv l-a sesizat și Albert Einstein, când a spus cu subiect și predicat: “Religia fără ştiinţă este schiloadă și neconvingătoare, iar ştiinţa fără religie este oarbă.”

Despre noi, românii, s-a tot spus (și încă se mai spune) că suntem ”poporul ales al lui Dumnezeu”, că ”ne-a prins Dumnezeu de picior” sau că ne-a pus ”Dumnezeu mâna pe cap”. Nimeni nu știe adevărul, chiar și numai pentru că acesta este unul absolut, care nu se poate divide într-atât încât să ne creeze nouă o favoare. Mai curând poate fi vorba de o interpretare pe care spațiul mioritic a pus-o în valoare.

Coborând cu picioarele pe pământ, pentru a mai descoperi o ticăloșie, ne întâlnim cu condamnarea simbolică a lui Liviu Dragnea. Aparent aceasta este mai mult un joc de glezne decât o cădere în prăpastia Justiției, în gaura neagră a unei justiții din ce în ce mai de neînțeles, în termenii unei justiții independente, din ce în ce mai des suspectată că imixtionează celorlalte două puteri ale statului de drept (legislativ și executiv). Sintagma ”poliție politice”, atât de puternic clamată în spațiul banului fără miros și fără culoare, fără dimensiuni în spațiu și timp, ajunge astăzi să-și valorifice reflexele, de această dată fără a mai aștepta vreo comandă de la Cotroceni, oferind un spectacol cu puternice accente horror ale ficțiunilor lui Stephen King.

Faptul că în spațiul public există deja o puternică emoție, generată de vestea care ne anunță că a convinge să iasă oamenii la vot este o infracțiune, ce se poate pedepsi cu închisoare, fie ea și cu suspendare, suntem puși în situația de a ne cutremura, de a ne uimi, de a constata că ceea ce ni se întâmplă nu poate fi adevărat! Oare atât de departe s-a ajuns? Oare am dormit buștean când Justiția a lucrat pentru noi? De fapt, ne-a lucrat pe toate fețele! Ceea ce spun nu ar trebui să fie adevărat. Există această șansă a incertitudinii, cel puțin până la redactarea motivației sentinței pe care judecătorii au pronunțat-o în cazul lui Liviu Dragnea. Chiar dacă sentința nu este una definitivă, este din ce în ce mai apăsătoare decizia de a face recurs, cel puțin dinspre cel pedepsit, dinspre cel condamnat, chiar dacă acesta se consideră public a fi nevinovat: „Mă consider nevinovat, dar am luat act de decizia magistraților” – a îndrăznit să recunoască cel condamnat. Într-un comentariu din off se aduce aminte că și Dan Voiculescu a făcut recurs la o sentință considerată a fi nedreaptă și s-a ales cu 10 ani de pușcărie cu executare.

Replica ”Ferească Dumnezeu de mai rău” vine să confirme pe viu puternica neîncredere pe care românii încep să o simtă față de dreptatea făcută de instanțele de judecată. O astfel de stare devine mai mult decât periculoasă atâta timp cât pe fundamentul acesteia se poate forma o percepție periculoasă cu privire la cine ne face dreptate. Dacă ceea ce obținem într-un final se materializează cu acest periculos fault provocat asupra picioarelor democrației, dreptul de a vota în cunoștință de cauză, atunci putem spune că suntem o națiune pierdută.

Nu cazul Liviu Dragnea contează acum, căci, în ultimele șase luni, politicieni ajunși la închisoare au tot fost de ne-am obișnuit chiar să le simțim lipsa atunci când procurorii și judecătorii își mai luau o pauză de o zi sau două. Ceea ce cred că contează astăzi este motivația pe care judecătorii o vor da acestei condamnări periculoase, ce ar putea să deschidă din nou Cutia Pandorei.