Vorbeam în ultimul deceniu, forțat de ”întâmplările zilei”, despre intoleranță, rigiditate, rugozitate, bădărăniei, toate adunate astăzi într-o singur cuvânt căruia Academia Română nu i-a validat încă semantica, dar care a ajuns să fie înțeles de toți românii, trăitori în acest spațiu mirific, dar mioritic.
Vorbim despre băse, băsim și băsism cu derivatele lui: băsist – băsiști, băsistificat, băsistificare, băseștivori etc. O astfel de creație este deja o temă națională pentru acasă, prin care poporul român nu ezită să rămână un popor creator de noi cuvinte, dictate mai mult de situațiile ridicole, cărora le are de făcut față, într-o anume conjunctură, alta decât de evoluția firească a vocabularului limbii. Ceea ce surprinde și, totodată, devine un element semnificativ în analiza noilor expresii, ține de rapiditatea pătrunderii în limbajul general, la început vulgar, pentru ca mai apoi să ajungă în apropierea celui oficial, cuvintele fiind folosite cu sensuri proprii, pe care doar ele prin asociere cu personajul pe care îl susține, le pot contura, le pot explica. Dacă vorbim despre Băse, de exemplu, ca un diminutiv de la Băsescu, suntem provocați aproape instantaneu să duce degetul la nas, ca un instinct de apărare, atâta timp cât ne aflăm în apropierea unor posibile derivații ale lui ”băs”, ce poartă explicația dicționarului la fel de abruptă, chiar dacă ea definește o reacție fiziologică a organismului viu: ”A elimina gaze intestinale prin anus”. Tocmai această asociere grotescă, dar singulară în apropierea de un personaj public, mai ales că ea a și fost asumată de personajul în cauză, ne ridică mari semne de întrebare, de această dată asupra psihicului băsist, cel care s-a lăsat prins în capcana popularității cu orice preț. Traian Băsescu a demonstrat pe viu că este singurul animal politic de rasă pe care aceste plaiuri mioritice au reușit să-l creeze. Nu cred că acest tip de luptător a fost născut de cineva. Mai curând cred că un nou născut a fost mutilat de viață pentru a se ajunge la acest specimen, ce nu are în compoziția sa nici un atom care să-i motiveze evoluția de la primate la ființe superioare sau să fie urmașul Fiului lui Dumnezeu (Ptiu satana!). Traian Băsescu, pe scara evoluției lui Darwin, nu pare să fi evoluat din maimuță, atâta timp cât el s-a oprit din evoluție, asemenea babuinilor, înainte de a ajunge și el om. Poate de aceea, la nivel afectiv, Traian Băsescu nu este capabil de sentimente reale, sincere și profunde, care să-i poată justifica nevoia de altruism în favoarea unei colectivități, fie ea aceea adunată sub forma poporului român.
Toate gesturile băsesciene sunt de fapt atacuri sângeroase, nemiloase, gândite a distruge și măcelări, a umili și batjocori tot ce mișcă-n fața sa sau prin împrejurimile sale. Dacă în trecut, când nimeni nu-și putea imagina ”ce-i poate pielea”, Traian Băsescu a reușit să surprindă, să atragă atenția, să introducă ardeiul iute în strategia politică, falsând iubirea de țară, țărișoară, glie și mai apoi moșie, astăzi nimeni nu-l mai ia în seamă, lăsându-l în mijlocul străzii să evolueze asemenea nebunului orașului. Astfel, el se identifica cu omul politic, ce are o doză de bădărănie etichetată ca fiind un nou mod de a face politică, surprinzător, acceptat de cei din preajma sa, dar și de adversarii politici, mai mult înmărmuriți decât uimiți, de așa ceva, de o așa de mare îndrăzneală, de o asemenea provocare, cărora ei nu aveau cum să-i facă față. Au încercat să-l învingă Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta, dar nici unul nu avea școala bădărăniei absolvită în mijlocul oceanelor lumii.
Doar după ce președintele jucător și-a sacrificat poporul pentru ”a salva țara”, după cum încă îi mai place lui să creadă că a avut o idee genială în aprilie 2010, atunci când a împlântat pumnalul adânc în sufletul neamului, scoțându-i inima din piept, sub formă de pradă de război, poporul s-a trezit și a început să reacționeze, să iasă în stradă, să-și arunce caschetele de menținerea ordinei publice în curtea Cotrocenilor, strigându-i locatarului de aici:”Ieși afară, javră ordinară!”
Acesta a fost semnalul luptei antibăsiste a poporului român, luptă pierdută, de asemenea, într-un mod aiuritor, după ce 7,4 milioane de români au votat plecarea acasă a băsistului. Umilința și batjocura au mers până la capăt, până la ultima oră de mandat prezidențial a lui Traian Băsescu.
Astăzi sunt semne de ”zori noi” care ne va pune în postura ne creştinească de a ne bucura de răul altuia. De a dori rău celui care ne-a făcut rău. Nu cred că poporul român este în stare de un asemenea sacrilegiu, chiar dacă la moartea prin împușcare a Ceaușeștilor țara a cântat și a dansat în jurul cadavrelor acestora, în prima zi de Crăciun. Așa cum am constata că în România se întâmplă mai ales lucrurile imposibile, tot așa și la nivelul reacțiilor cred că în România se reacționează pe măsura întâmplărilor mai sus pomenite.
Băsim, băsiști față-n față cu Traian Băsescu!