24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Numărăm următoarea clipă după celelalte clipe. Încercăm să ne urmăm pas cu pas. Nu mai vrem să ne scape ceva. Avem această grijă de a nu mai scăpa nimic care, ulterior, s-ar dovedi a fi ceva fundamental, care ne-ar aparține. Care ar face parte din noi, din destinul nostru prins în mijlocul vieții, fără de care nu am mai fi luați în seamă. Personificarea vieții este de fapt acțiunea care dă acea identitate responsabilă de asumarea a tot ceea ce facem, fie în numele nostru, fie pur și simplu din întâmplare, fără voie.
Dintr-un astfel de raționament se naște dreptul fiecăruia de a se pune în centrul atenției, zonă în care mișcarea devine armată cu inevitabila responsabilitate a ceea ce construiești, astfel încât cel de lângă tine să știe cu nume și prenume pe cine aplaudă sau pe cine hulește. Instituția hulirii este una imediată, fără prea multă școală, un gest primar de revoltă, fără analiză, fără concluzii, fără adevăr…Doar starea inevitabilă de după șoc mai iese la lumină, mai face valuri, acoperind cu totul realitatea imediată, greu de cuprins, greu de păstrat. Avem deja imaginea puhoaielor năvălitoare peste peisajul îngrozit, plin de oameni neputincioși, plin de bunurile agonisite într-o viață de om, rostogolite ca pe niște jucării, indiferent de mărimea lor, aruncate în aer, amestecate cu puhoaiele dezlănțuite, scoase din matca rămasă fără dimensiunea ei firească. Totul se transformă într-o albie de fluviu, într-o Dunăre la Cazane, în care forța nu se mai joacă de-a adierea, ci pur și simplu atacă, lovește, ucide! Dacă, dintr-un început de ziuă, nimic nu reclama un astfel de tragic deznodământ, nu putem să nu ținem cont de aceste avertizări nowcasting.
Vremea s-a stricat de-a binelea. Nu mai este predictibilă. Nu o mai poți stăpânii, în desfășurarea ei. Nici o planificare nu mai poate fi făcută, atunci când vorbim de o serie de proiecte și programe ce necesită desfășurarea lor în aer liber, în Natură. Ceea ce altă dată avea o precizie de ceasornic elveţian, acum nu te mai poți baza nici măcar pe o anume aproximare de un anotimp sau chiar de două. Să încerci să speri că primăvara vei mai găsi o zi în care să poți ieși afară, la aer curat sau că vara are și zile prietenoase, fie că nu plouă cu găleata săptămâni întregi, fie că nu ești supus torturii caniculei nesfârșite. Nici iarna nu mai poate fi considerată predictibilă, atâta timp cât o întâlnești în luna octombrie, de exemplu, cu o forță surprinzătoare, căderi masive de zăpadă, geruri și viscole ucigătoare, pentru ca, peste câteva zile, să nu o mai vezi decât peste două sau trei luni, de parcă și-ar aminti că iarna nu se întâmplă într-o țară cu climă temperat continentală, doar o săptămână din interiorul celor trei luni dedicate anotimpului alb în calendar.
Într-o astfel de lume a fenomenelor imediate, nestăpânite, accidentale (pentru a fi raționale în înțelegerea lor) începem să ne construim noile reacții, noile asimilări, noile răspunsuri, astfel încât să reușim în continuare să pășim, să ne supunem mișcării, singura care contează atunci când obiectivul nostru este acela de a înainta.
Suntem obligați din mișcare să ne schimbăm sistemele de referință, să fim cât se poate de deschiși, de conștienți că avem nevoie de acel farmec din care din începuturile normale, firești, liniștite, am reușit în timp să ne construim reperele, adaosurile, corecțiile, astfel încât solstițiul și echinocțiul să aibă precizia invocată în debutul acestei respirări. Dacă în trecutul nu prea îndepărtat stabilitatea acționa pentru noi ca o liniște necesară, ca o fundație pe care reușeam să construim lumea, astăzi suntem obligați să regândim felul nostru de a avea o nouă reacție față de provocările realității imediate ale timpului prezent.
Încetul cu încetul reușim să ne dezmeticim. Reușim să ne readaptăm la noile date ale ecuației pe care suntem chemați, dar încă nu obligați, să o rezolvăm.
Trebuie să extragem liniștea și tihna din dușmănie și ură, să ne privim aproapele în ochi și să ne confundăm cu ambițiile severe, care ne hipnotizează. Vrem să fim nu ceea ce suntem pregătiți să devenim, ci doar ceea ce ni se pare nouă că ar trebui să fim, ca și cum umbra pe care o lasă ambiția noastră pe realitatea imediată să fie de fapt adevărata destinație a timpului nostru.
Ceea ce uităm să luăm în calcul este chiar timpul pe care îl trăim. De regulă, acoperiți de furia bătăliei ”pe viață și pe moarte” cu semenul nostru, uităm să ținem cont de timpul care expiră, de timpul care ne scoate din joc, atunci când constatarăm sau suntem anunțați că termenul nostru de valabilitate a expirat. Dacă aruncăm, în astfel de condiții, un aliment învechit, cu atât mai mult trebuie să fim la fel de fermi cu noi înșine, descoperiți a fi deja expirați pentru ceea ce ne propunem să rezolvăm. Nu mai avem curățenia necesară sufletului neprihănit, singura energie care ne asigură forța pasului înainte, oriunde ar păși acesta, ori unde ar fi identificată calea cea dreapta, pe furtună, prin foc, în apa învolburată sau prin deșertul deșertăciunii. În toate aceste locuri există înaintare, mișcare, ieșire la suprafață în condițiile în care omul reușește să se întoarcă în sine fără a avea complexul de spaimă. Curajul devine astfel o cheie universală cu ajutorul căreia se pot deschide, în condiții firești, mai ales spaimele sau iluziile, fără de care nu ar mai exista visele și nici proiecțiile acestora pe un viitor deja trăit.
ADI CRISTI
